Vetta di Muru è fine (Muntagna V)
Maggio 2, 2008
Stampiumbatu da pentoni monumentali, un petricaghju si stende affiancatu à a pendita ripida di a Cima à i Mori. Ghjunghendu da a bocca à a Maria, pare che in certi lochi e petre fussinu assestate. Allora l’ochju appoghja una cria è avvede e casette. E prime, in cima, sò schierate. Tre ! Una à cantu à l’altra ! Una quarta, di latu, sta appena di sottu. Una lenza, davanti, face un rimpianu chi apre un spaziu cumunu sumigliante à una piazzetta. Una cria più luntanu, si ne trova torna duie è duie quindi, tornane una quì è un altra quà là. Ne aviamu cuntatu dece.
Francatu u paisolu postu à sulana, tuccaimu a pareta di u Dente. Da una faglia culussale, chi pare d’esse stata tagliata da a prupria spada di San Michele, sorte una surgente. L’acqua hè chjappa da duie vasche attundate chi parenu tamante bagnarole in capacità di cuntene parechje persone.
Chi malanni afflissenu i nostri avi per ch’elli culessinu à campà ne stu locu minerale ? Vetta di Muru stà nantu à l’aschese, ma ci venianu i Curscinchi, i Castigliunesi, i Uppulaschesi è i Moltifinchi. Quessa spiegarebbe a lucalizione di signi casetta ne u locu, signi paese avendu i sò posti è i so diritti.
Dicenu ne u rughjone chi ghjera un locu di cura pè ghjente minata da i calculi ò suffrendu di u fecatu. Di sicuru, i malati chi ghjunsenu quassù, s’elli un fussinu micca morti in viaghju, un ci pudianu che rifiatassi.
A me, à volte, mi toccu à pensà che, a cert’epuche, fubbe dinò un agrottu di fughjaschi, ribelli, banditi d’onori, for di legge, paolisti. Curati da i parenti fermati in paese, ci passavanu un cusì longu tempu chi fecenu, ne a pareta vicina à u paisolu principale, un picculu oratoriu ‘ncu una vergine bianc’à u bambinu. Ancu senza u Circinellu, i Corsi ebbenu sempre u bisognu di girassi versu a Vergine pè para i danni ò pè cacciassi da i mali.
Eppò, perchè un sarebbe micca ne ’stu locu, davanti ’sta vergine, chi u curscincu, Sebastianu Costa, avessi impruvisatu pè a prima volta, u Diu Vi Salve Regina, chi diventò l’innu corsu ? Eccu un mitu tamantu, ma ghjè propriu u nostru.
A ci pigliaimu da u Moltifincu, a Bocca à a Scaffa, u stazzu di Bradani induve ci fecimu un veru caffè, a Bocca à Chjusura, a funtana di a Truppilata – a salute à i nostri antenati ! -, a Bocca à a Paula è a Tizarella induve aviamu lasciatu e nostre vitture.
In Bradani, riguaraimu u saccu di notte di a nostra amicaccia, Francischina. Quandu, subitu entrati ne a capanna, sentìimu u pientu di un tupighju, smagritu, ingabbiatu nè u stagnò induve cridia di techjassi. Appena liberatu, scappò cume una saetta. Ci rammintò che u peccatu d’ingurdizia pò esse murtale.
Un m’arricordu micca che, di falata, aviamu fattu tanti discorsi, rataghje che no simu. A brutezza è a puzza ci circundavanu, cume giramondi alluntanati, di poi un longu tempu, da e sò case. Eramu techji di a Natura, ma troppu stroppia, è ancu Lelè era bramosu di ritruva a sò famigliola. Ghjacumu, ellu, sarebbe statu una criarella di più ancu s’ellu avessi tracarcu a sò scatula à foto. Michele avia smenticatu u sò rilogiu, di un parlà di u tempu, u rendia un pocu sbalurditu. Ed eiu, pocu à pocu, revenia à a vita cristiana.
Arrivata in Vetta di Muru (Muntagna IV)
Aprile 13, 2008
M’arricurdaraghju di a discitata à a Menta, quandu a mane inbiancheghja a notte cume s’ella avessi rivucatu un stagnò rebbiu di latte frescu muntu. Eppò si pèsa a tela nantu u spettaculu di a Sarra Piana chi apparse a prima à mezu à una curona gigante di cime acute.
Curscinchi, ne sti lochi, ne truvaimu pocu è micca che i niulinchi cume l’aschesi eranu piuttostu in brama di piaghje pè l’impiaghjera. L’aschesi ebbenu i sò lochi indè l’Agriate mentre che quelli di i niulinchi funu in Galeria è Mansu. Figuratevi a sucietà corsa di st’epuca, induve e cummunità muntagnole avianu tessutu leie abbastanza forte pè assicurassi diritti nant’à terreni cusi luntani. Ci fubbe di sucuru una spezia di guvernu pè mantene sti diritti è regulà e litiche.

D’altrò, u pastore chi avarebbe cantatu, a prima volta, u Diu vi salve Regina, Salvatore Costa, era curscincu. Ma cumu ghjè, chi st’innu ghjunse da Napuli à Niolu ? Quessa ferma misteriosa ! Chi pò spiegà perchè st’affare hè stalvatu à Niolu è micca indè u Nebbiu ò a Castagniccia, più vicini di e pieve ricche. L’irunia di a Storia face chi, ciò chi diventò l’innu di a Corsica, fu cumpostu à l’iniziu da Adhemar de Monteil, vescu guerrieru di u “Puy” chi cummandò a cruciata di 1095. Eppò fu tradottu in tuscanu da San Francescu di Geronimo.
Aviamu u sentimentu fugace chi, dopu una nuttata qui, teniamu in capu une poche di st’idee. Signi unu, ci arrizzaimu, ci stensimu a nostra membratura, è dopu avè ricuperatu una cria di sciultezza, ci appruntaimu un sdighjunu à a misura di i nostri stomachi muntagnoli. Nisunu cappiò una parolla, stupidi chi eramu d’avè passatu una nuttata cusì riparatrice.
Ringraziavamu in silenziu e fine trapunte è i guanciali ch’aviamu arricati indè i nostri sacchi. In trè quattru è sette, pulìimu u locu è ci messimu in ballu, rifiatati, pè una nova ghjurnata di spassighjata. Revenuti à a bocca di a Sarra Piana, pigliaimu a strada di e cime.
Eccu sopra, una foto di i mò amicacci i pena forma. S’avvede, daretu, i pinzi di i ghjuielli supranati da a cima à i Mori. Passaimu a matinata un pede indè l’aschese è l’altru indè u Niulincu. Arrivaimu pè meziornu à a bocca à a Maria. Ci femu a cullazione à l’agrottu di u scogliu quadratu è gigante chi dete u sò nome à u locu.
Stomachi cume otre trapiene, a ci pigliaimu capu in ghjò versu a surgente di Vetta di Muru. Viaghjendu, pensavamu a i disgraziati, i dannati, casticati da dulori morbidi, chi fecenu a listessa strada, da Niolu ò da Ascu, affunati à una mula.
Arrivaimu à e casette di Vetta di Muru à l’agrottu di i pentoni rossi di a Cima à i Mori. Lelè avia pruvatu à lampassi nè un discorsu ceremuniale, ma fu subitu tagliatu à l’accorta da a sulennità di u locu chi pare tuttu una catedrale naturale. Posimu i nostri sacchi indè una casetta, é partìimu à esplurà a valle chi, a ci avianu detta, sbocca à a funtana di a Manicella. Ghjacumu, ellu, stete pè appruntà u campamentu mentre chi noi altri pruvaimu à tuccà u ghjargalu in fondu à a valle (a foto di sottu) pè truvà l’escitochju. Ghjunti quà ghjò, ci ciuttaimu ne una aqua linda è fresca. Ma a strada che nò cercavamu, era smarita ne a machja è i pentoni. Stetemu sbrisgi. Quandu ci accorsimu chi u celu insanguineghjava i nuli cume s’ellu fussi statu un assassiniu ò una tumbera, pigliaimu a strada di ritornu.

Muntagna III (prima ghjurnata)
Marzo 9, 2008
Dopu una oretta di viaghju, ghjunsemu à un paisolu ruvinatu aggruttatu sottu à un arburetu. Allora chi un frescu adulcia e mursicate di u sole, ci fermaimu un cria pè prufittà di u benestà. Passaimu u capu indè e casette sfundate. Ci dumandaimu quale fu a ghjente chi campava ne stu locu, bellu alluntanatu dà u paese, postu nantu à strada chi porta fine à Niolu. Ghjera forse una parentella di pastori e di carbunari chi allughjavanu i sò cumpaisani quandu elli partianu pè barattà cu i niulinchi. Forse pudianu ancu sunà u rataghjone in casu mai l’invasori entrassinu indè e valle da sta parte. Dopu chi u stradò avvicinò Bastia à una meza ghjurnata in car
rozzu, tutti s’accungraccionu indè i paisoli intornu à San Michele, è lascionu e casette à l’abandonu.
Di stadina, u locu paria un picculu paradisu, affiancatu à una cascata che u tene umidu è frescu.
Antoniu Trojani, u famosu scrittore, ci rappurtò a storia di fratelli chi vita faccendu, si truvonu nè campi nemichi. A u più forte di una battaglia, unu s’accorse ch’ellu venia di tumbà u sò amicacciu. Addisperatu, si ritirò né una sapera, detta a sapera à u monacu, chi si trova indè a valle à a Pinara, vicinu à stu paisolu. Anch’ellu, s’ellu cercava l’infernu, si truvò un paradisu.
Dopu una stonda, ripigliaimu à nostra strada. Ghjunti à e Capanne nantu à i pasciali, ci pusaimu pè u ripastu di mezighjornu. Postu che aviamu decisu di passa a notte indè i stazzi di a Menta, abbastanza vicini, ci fecimu una sunuata pè ripiglia i sogni chi aviamu lasciati di bon’ora sta mane.
Quandu ripartìimu, u sole facia nicce di calassi daretu à e cime. Allungaimu una cria l’infurcartoghja di paura di viaghjà di notte. Una bella stonda dopu, ci truvaimu nantu a bocca à a Sarra Piana, à cavallu tra l’aschese è u niulincu. Aviamu in faccia, a Cima à i mori incurunata da i pinzi à i ghjuvelli. U paese d’Ascu paria un nichju alluntanatu, in quale s’induvinava l’acellucci affaccendati à appruntà à sò manghjusca. Da Niolu, l’ochji pigliavanu d’un colpu à vista di una reta di poghji affiancati ad’alte muntagne impulverate di neve eterne. Un perdiamu tempu che aviamu à ripassà u lindumane matina.
Ghjunsemu à i stazzi di a Menta, quasi di notte. U tempu di racoglie qualchi rami secchi pè appruntà u focu è di arrangiàssi i nostri letti, ci messimu in giru à u focone pè fà cena. Ghjacumu è Michele s’avianu muntatu una tenda detta “dece minute”. Cume avianu pigliatu assai più tempu, si discutò s’ellu fubbe colpa di à tenda malfatta ò di i sò capacità.
Ma prestu, i corpi zuffi di rizu, carnugli purcini è dolci, si sbalurdisconu. Sign’unu si fasciò indè u so saccu pè principià una bella partita di surnachi.
Muntagna II (Prima ghjurnata)
Febbraio 24, 2008
U tempu di racoglie tutta a roba di i friguriferi indè i sacchi, d’infrugnassi nè i scarponi, di truvassi pè paese, partìimu pè a valle à a Pinara. Strada faccendu, un alone debule chi apparia daretu à e cime di i Giuielli, ci fece teme u sprichju di sole vicinu. Lelè furzò nant’à l’acceleratore. Ma, franchendu u paese d’Ascu, mi revensenu e vechje storie nantu à sò fundazione.
A u principiu, un omiccidiu(1) ! Versu u terzu seculu nanz’à Cristu, a Corsica fu insanguinata da i Rumani chi inseguinu i ribelli in ogni lochi. Una banda di legiunari rumani, mercenari cartaghinesi ò venendu d’altri lochi, passendu versu a tizarella in Moltifau, fecenu u prugettu di tumbà u sò cinturione, è di scappassine indè e calanche ripide di u stranciacone. E cusì fecenu. In 1912, l’operai di u ponte à Mulandina truvonu un schel
etru cu ghjinuchjere chi puderebbe esse quellu di u cinturione.
A a surtita di e valle, i fughjaschi sbalurditi sbucconu nè u circulu di a Carozzica. Avvicidendusi à u fiume, si sciacconu in fondu à una sapera à mezu à duie ghjargali. Pudessinu truvà megliu che ’sti lochi umbrati vicini à una acqua fresca è linda ? Nò ! Si messinu allora à smachjà u locu è u chjamonu u Debbiu. Cusì fu fundatu u primu paisolu d’Ascu. Averrebbenu purtati cun elli donne rapite à i nemichi, altrimenti un mi possu spiegà a seguita. Perchè fiurinu case è famiglie in ogni lochi intornu, à tal puntu chi u rughjone fu chjamatu Asincon che vulia dì nè à sò lingua, sparsu.
Più tardi, à u primu seculu dopu à Cristu, sottu à u regnu di l’imperatore Nerone, un gruppu di Cristiani perseguiti si venturonu indè e valle turtuose guidati da un Arcanghjulu. Ghjunsenu fine à un pianottulu, à sulana, sottu à u Monte Terellu. Qui fundonu u paisolu di Sant-Anghjulu. Quand’elli s’accorsenu che l’Archanghjulu ghjera Michele, u piglionu cume San Patrone di a cumunità, cunvertinu a sterpa di i legiunari è costrussenu a cappela di San Niculaiu. Asincon diventò Ascu è a seguita a cunniscite. E à u XVIIIsimu, à a piazza di a piccula cappela, l’aschesi fecenu a chjesa San Michele Arcanghjulu.
Passatu Ascu, pigliaimu a fallata à u ponte genuvese, pè raghjunghje u cunfluente di u Stranciacone è di a Pinara. A cullata principiò a u frescu sottu à i larici, a strada, sculpita da vinti seculi di passi di mule, parse u scalone gigante di una casa celesta. Dopu un’ora è mezu di marchja, si apri u circulu chi tira e cime arrrutate da u Capu Biancu, à diritta, à u Dente à manca. Da u fondu à a valle, a bocca di a Sarra Piana s’avvede appena. Ghjacumu, incantatu da a bellezza di u locu, un si fermò di piglia foto. Ci vole dì chi ghjè unu di l’ultimi scorni di a pianetta chi agrutta u soliu (Juniperus thurifera L.). Lelè nasu à u ventu s’infrugnò pianu pianu nè una pella d’omu salvaticu. Michele, impaziente, un pudia scunvià u sentimentu di perde sempre u sò tempu. Ed eiu, capu legeru, gudia di stu mumentu chetu.
![]() |
(1) i miti aschesi sò tirati di u libru “u saviu d’Ascu” di u ben di Antoniu Trojani.
Muntagna I (A partenza.)
Febbraio 9, 2008
E stelle accendisenu i so fucarelli à u tempiu di a Natura ! U fucone pigliò forza è fasciò da un caldu dolce dolce i corpi sbalurditi. Appena a notte avessi sfrumbulatu u so pilone foscu sopra u bellu celu turchinu di u dopu meziornu, che u silenziu tagliò u filu di i discorsi, è che i sguardi parinu interdetti davanti à u spettaculu monumentale. Eramu à l’Ernaghju, calati in giru à un fucone à mezu à una spianata, di pettu à a Paula. Daretu, i pinzi à i Giuielli avvicinavanu visi marmerati. Quale, tra di noi, ardiscerebbe di diverte l’altri di e sò cuntemplazione cu una cacciata pumposa ? Nisunu ? Fin tantu chi s’avvicinò una di e nostre moglie – un palisemu ! – cu un buttiglione in manu chi disse : “Qualessu vole torna un bichjere di vinu ?” Un m’arricordu qualessu ricusò !
Lèlè, cu l’ochji appiccicati à e cime, a voce tracarca di rimorsi, un podia ritene e sò parolle : “Per me, ghjè quassù chi si passa a vita. Fora di a Natura, l’omu un si spanna. A sucieta hè fatta apposta pè impastughjalu. Ghjè per quessa chi, eiu, quassù mi sentu d’avé cume un paghju d’ale.”
- O lè, esagerisci sempre ! Ancu se a Natura hè cusi misteriosa, cusi bella à volte, cusi dura à d’altre, che bisogna à capiscela è à rispettala, a sucietà, un ti porta u prugressu chi ti sguassà i fastidii di a vita ? Eiu a muntagna, ghjè cume un libru, aghju bisognu di aprelu spessu, ma u tengu chjosu intantu intantu”.
- O zitelli, avete un locu tra i più belli di u mondu. Induve c’hè di tuttu, mare, muntagna, fiume, una Natura cume in pochi lochi. Fatela finita cu sti chjachjari !
-O Ghjà, tu un si micca di qui, un podi micca capisce sta forza ch’avemu, chi ci lia i stintini à sta terra. E tu, o Miche che ne pensi ?
-Eiu so ancu peghju, finalmente, ciò chi m’interessa ne sta muntagna, un hè ne a Natura, ne à bellezza di u locu, ghjè a culata, u fattu d’andà sempre più altu.
-Tu, quant’à me si crudu ! Piacè un ne hai ?
E nostre moglie che ci sentianu da luntanu, da una sola voce ci lamponu : “Ò montaseghi, un parlate più ! Fate !”
E cusi ebbimu decisu, Lèlè, Ghjacumu, Michele, ed eiu, di parte u lindumane matina.
![]() |
Powered by ScribeFire.
