Muntagna III (prima ghjurnata)
Marzo 9, 2008
Dopu una oretta di viaghju, ghjunsemu à un paisolu ruvinatu aggruttatu sottu à un arburetu. Allora chi un frescu adulcia e mursicate di u sole, ci fermaimu un cria pè prufittà di u benestà. Passaimu u capu indè e casette sfundate. Ci dumandaimu quale fu a ghjente chi campava ne stu locu, bellu alluntanatu dà u paese, postu nantu à strada chi porta fine à Niolu. Ghjera forse una parentella di pastori e di carbunari chi allughjavanu i sò cumpaisani quandu elli partianu pè barattà cu i niulinchi. Forse pudianu ancu sunà u rataghjone in casu mai l’invasori entrassinu indè e valle da sta parte. Dopu chi u stradò avvicinò Bastia à una meza ghjurnata in car
rozzu, tutti s’accungraccionu indè i paisoli intornu à San Michele, è lascionu e casette à l’abandonu.
Di stadina, u locu paria un picculu paradisu, affiancatu à una cascata che u tene umidu è frescu.
Antoniu Trojani, u famosu scrittore, ci rappurtò a storia di fratelli chi vita faccendu, si truvonu nè campi nemichi. A u più forte di una battaglia, unu s’accorse ch’ellu venia di tumbà u sò amicacciu. Addisperatu, si ritirò né una sapera, detta a sapera à u monacu, chi si trova indè a valle à a Pinara, vicinu à stu paisolu. Anch’ellu, s’ellu cercava l’infernu, si truvò un paradisu.
Dopu una stonda, ripigliaimu à nostra strada. Ghjunti à e Capanne nantu à i pasciali, ci pusaimu pè u ripastu di mezighjornu. Postu che aviamu decisu di passa a notte indè i stazzi di a Menta, abbastanza vicini, ci fecimu una sunuata pè ripiglia i sogni chi aviamu lasciati di bon’ora sta mane.
Quandu ripartìimu, u sole facia nicce di calassi daretu à e cime. Allungaimu una cria l’infurcartoghja di paura di viaghjà di notte. Una bella stonda dopu, ci truvaimu nantu a bocca à a Sarra Piana, à cavallu tra l’aschese è u niulincu. Aviamu in faccia, a Cima à i mori incurunata da i pinzi à i ghjuvelli. U paese d’Ascu paria un nichju alluntanatu, in quale s’induvinava l’acellucci affaccendati à appruntà à sò manghjusca. Da Niolu, l’ochji pigliavanu d’un colpu à vista di una reta di poghji affiancati ad’alte muntagne impulverate di neve eterne. Un perdiamu tempu che aviamu à ripassà u lindumane matina.
Ghjunsemu à i stazzi di a Menta, quasi di notte. U tempu di racoglie qualchi rami secchi pè appruntà u focu è di arrangiàssi i nostri letti, ci messimu in giru à u focone pè fà cena. Ghjacumu è Michele s’avianu muntatu una tenda detta “dece minute”. Cume avianu pigliatu assai più tempu, si discutò s’ellu fubbe colpa di à tenda malfatta ò di i sò capacità.
Ma prestu, i corpi zuffi di rizu, carnugli purcini è dolci, si sbalurdisconu. Sign’unu si fasciò indè u so saccu pè principià una bella partita di surnachi.
Muntagna II (Prima ghjurnata)
Febbraio 24, 2008
U tempu di racoglie tutta a roba di i friguriferi indè i sacchi, d’infrugnassi nè i scarponi, di truvassi pè paese, partìimu pè a valle à a Pinara. Strada faccendu, un alone debule chi apparia daretu à e cime di i Giuielli, ci fece teme u sprichju di sole vicinu. Lelè furzò nant’à l’acceleratore. Ma, franchendu u paese d’Ascu, mi revensenu e vechje storie nantu à sò fundazione.
A u principiu, un omiccidiu(1) ! Versu u terzu seculu nanz’à Cristu, a Corsica fu insanguinata da i Rumani chi inseguinu i ribelli in ogni lochi. Una banda di legiunari rumani, mercenari cartaghinesi ò venendu d’altri lochi, passendu versu a tizarella in Moltifau, fecenu u prugettu di tumbà u sò cinturione, è di scappassine indè e calanche ripide di u stranciacone. E cusì fecenu. In 1912, l’operai di u ponte à Mulandina truvonu un schel
etru cu ghjinuchjere chi puderebbe esse quellu di u cinturione.
A a surtita di e valle, i fughjaschi sbalurditi sbucconu nè u circulu di a Carozzica. Avvicidendusi à u fiume, si sciacconu in fondu à una sapera à mezu à duie ghjargali. Pudessinu truvà megliu che ’sti lochi umbrati vicini à una acqua fresca è linda ? Nò ! Si messinu allora à smachjà u locu è u chjamonu u Debbiu. Cusì fu fundatu u primu paisolu d’Ascu. Averrebbenu purtati cun elli donne rapite à i nemichi, altrimenti un mi possu spiegà a seguita. Perchè fiurinu case è famiglie in ogni lochi intornu, à tal puntu chi u rughjone fu chjamatu Asincon che vulia dì nè à sò lingua, sparsu.
Più tardi, à u primu seculu dopu à Cristu, sottu à u regnu di l’imperatore Nerone, un gruppu di Cristiani perseguiti si venturonu indè e valle turtuose guidati da un Arcanghjulu. Ghjunsenu fine à un pianottulu, à sulana, sottu à u Monte Terellu. Qui fundonu u paisolu di Sant-Anghjulu. Quand’elli s’accorsenu che l’Archanghjulu ghjera Michele, u piglionu cume San Patrone di a cumunità, cunvertinu a sterpa di i legiunari è costrussenu a cappela di San Niculaiu. Asincon diventò Ascu è a seguita a cunniscite. E à u XVIIIsimu, à a piazza di a piccula cappela, l’aschesi fecenu a chjesa San Michele Arcanghjulu.
Passatu Ascu, pigliaimu a fallata à u ponte genuvese, pè raghjunghje u cunfluente di u Stranciacone è di a Pinara. A cullata principiò a u frescu sottu à i larici, a strada, sculpita da vinti seculi di passi di mule, parse u scalone gigante di una casa celesta. Dopu un’ora è mezu di marchja, si apri u circulu chi tira e cime arrrutate da u Capu Biancu, à diritta, à u Dente à manca. Da u fondu à a valle, a bocca di a Sarra Piana s’avvede appena. Ghjacumu, incantatu da a bellezza di u locu, un si fermò di piglia foto. Ci vole dì chi ghjè unu di l’ultimi scorni di a pianetta chi agrutta u soliu (Juniperus thurifera L.). Lelè nasu à u ventu s’infrugnò pianu pianu nè una pella d’omu salvaticu. Michele, impaziente, un pudia scunvià u sentimentu di perde sempre u sò tempu. Ed eiu, capu legeru, gudia di stu mumentu chetu.
![]() |
(1) i miti aschesi sò tirati di u libru “u saviu d’Ascu” di u ben di Antoniu Trojani.
Fior di Casta (parte II)
Settembre 2, 2007
A a fin di l’anni 60, Fior nascì à u paese di Casta attempu chi si morse a mamma da un’ emorragia. Per u babbu, i fratelli è e surelle a criatura era a causa di i sò malanni. Bench’elli avianu accettatu di allevala, cume un duvere di cristiani, d’amore un li ne davanu micca. Facianu à u minimu. U ricaldu, Fior u truvava cu i vicini chi capianu a sò situazione. Elli, si ralegravanu di passa una stundarella cu una zitella cusi accerbellata, faccendosa è garbata. Eppuru avia pocu tempu che, in casa, u lavoru un mancava.
A l’eta d’andà à scola, Fior si accorse che un era micca cume l’altri zitelli, cioè tonda cume a luna, chjuca cume una capinera. I sbarrazzini di u paese a si pigliavanu à a risa : “O Fior di luna, si piu tonda che bianca !”. Fior era cusi trista, addisperata è abbattuta chi truvò u curagiu d’andà a vede à vechja strega chi stava a l’ultima casa di u paisolu. I paisani dicianu che ghjera ancu mazzera, facia paura à tuttu u mondu. Ma Fior, à u so puntu, un temia più nunda. Quand’ella si prisentò davanti à a vechjetta, un riescì à piattà u sò visu lacrimosu. “Avvicinati una cria ! Fatti vede !” li disse questa. Ella obedisse è rispose “Un ne possu più di tutti sti malanni !”. Allora a vechja li cuntò a storia di u Paradisu (cunferisi Fior di Casta parte I) è conchjuse :”U tò antenatu à u Paradisu, sarebbe statu trà e più belle, e più meravigliose persone di u locu. Garda puru in fondu à tè è ritruvarei uni pochi di i doni ch’ellu avia”. Fior stò una cria sbalurdita da iste parolle strane che li paressinu quantu da tene l’anguilla da a coda. A vechja aghjunse : “Vecu che t’un mi credi, o Fior! Allora veni a truvami tutti i mercuri sera, è vedarei”. E cusì fu dettu.
A ghjente di u paese si dumandò ciò ch’ella cumbattia cu a vechja strega. Bench’elli cuntinuavanu à macagnala, principionu a sfidassi. Eppò un ghjornu sentinu sorte da a casa un cantu meravigliosu di una voce cume esciuta da u Paradisu. E cusì, tutti i mercuri sera, dopu che Fior fu entrata indè a casetta di a vechja, si sentia u cantu, ma un cantu cume quellu di e sirene di Ulisse, un cantu che un si pò resiste, un cantu chi ghjera un incantu.
Dopu qualchi mesi, u sgiò merre andò a vede a vechja pè scopre a pignatta. “O Zia mimina, chi cumbattite u mercuri sera ? Chi fate che tutta a ghjente di u cantone si ammassà intornu à a vostra casa ?”. A vechja rispose : “O sgio merre ! avemu un tesoru a u Paese, una zitella cu un sensu musicale è una voce eccezziunale”. Subitu, u merre capì ch’ella ghjera Fior ! ellu lampò “Che incantesimu li aviate fattu ?” mentre ch’ellu s’arricurdava a storia di a vechja. S’arricurdava ch’ella avia passatu una vita di cantarina à u cuntinente è quand’ella fu vultata a ritirassi sola a u paese, tutte e donne ebbenu paura pè i sò mariti. E cusì chi fu incaricata di a fama di strega è di mazzera, sopratuttu chi a mammone à u sò tempu cunniscia l’erbigiule é curava i mali. A vechja vidì subitu chi u merre s’avia rimessu u capu à locu, è li disse “Ié, l’aghju soltantu imparatu da cantà. Ha un donu eccezziunale.” U merre rispose :”D’accordu, ma mettite u scumpigliu in paese, ci vole ch’ella finisca, ci vole à truvà un rimediu !”.
Cusì fu decisu chi Fior partissi à u cuntinente cu una borsa data da a cummuna pè e sò studie. Cu u nome di “Fior di Casta” fece una carriera di cantatrice internaziunale. Bench’ella fu tonda è chjuca, quand’ella si mettia à canta, paria a donna a piu bella di u mondu è fece cunnosce in ognilocu u paese di Casta.
Perchè ? un lu cuniscite voi ? C’hè di i mò paisani qua ghjò chi facenu un bonissimu vinu.
Powered by ScribeFire.
Fior di Casta (parte I)
Agosto 15, 2007
A i tempi andati, quelli tempi prima di a memoria, l’omi eranu pochi è campavanu in Paradisu. Quessa tuttu u mondu a sà ! Quella chi hè menu sappiuta ghj’hè chi u Paradisu un si truvava solu indè l’ortu d’Eden, l’Agriate di a Cursichella ne facianu parte anch’elle. U primu, ghj’era un ortu magnificu, pienu di pumate, merzane, zucchine, porri, radiche rosse, insalate, fraule, rubi, uva è parechje altre bone cose. A l’aritrosa, l’Agriate eranu un fruttetu carcu di mele, pere, parciche, barracucche, fichi, alimee, arancie è parechje altri boni frutti sempre maturi.
A l’Eden, Diu avia postu Adamu è Eva. A l’Agriate ci avia messu Orsu è Stella. Tutte e simane, Diu permettia a barrata tra i Paradisi cusi l’inabitanti pudianu gode pustimi è frutta. I dui coppii ignuravanu a cunniscenza è campavanu spenserati cume i nostri zitelli. A sola scumudità ghj’era u frombu di l’abe chi un si fermavanu mai. In fattu, pè sustene una tale abundanza ci vulia scambià una mansa d’amacu. Ma quessa a suppurtavanu abbastanza bè postu chi l’abe facianu in più turrenti di mele.
A Stella, li piacia di bagnassi u corpu nentru è di sente u liquidu profumatu corre nantu a sò pella. Eppò affacava Orsu è a liccava di capu à pedi prima ch’ella si ciutessi indè u fiume pè rinchjarassi. Tuttu andava pè u megliu. Fin tantu che un ghjornu accadì una catastrofa !
V’aghu da cuntà a vera storia di a donna, di a serpe è di a surtita di l’omu da u Paradisu.
Ghj’era un ghjornu colmu di sole cume à l’abitutine. Orsu è Stella si rallegrianu chi un lindumane era un ghjornu di barrata, è pensavanu di vede Adamu è Eva. Stella surtia di u sò bagnu di mele è si offria à Orsu pè a liccata. Dopu una stonda, Orsu si sviò. Invece d’attacàssi l’anca, si manghjò u ficu. Stella un capì micca subitu ciò chi l’accadia. Ma prestu, si sentia tutta strana, tutta trincinata di cunniscenza. Ghj’hè cume se u lume li fussi entratu in cerbellu. Aprì l’ochji. A stu mumentu ti vidì una serpe tamanta. Chi paura ! A pigliò cu a manu pè amaestrala, mentre chi Orsu era cume paralizatu. A serpe sputò u sò velenu è si ne morse. Stella capiò tuttu è fughjì mentre chi Orsu si sentì anch’ellu trincinatu da a cunniscenza. In ogni locu induvè era cascata una gocce di velenu crescì un bellissimu fiore.
U tempu di capisce tramindui ciò ch’era accadutu, si ritruvonu sottu à una bella fica, vergugnosi d’esse nudi. Si messenu signunu una fronda nantu u sessu è si dumandonu chi ci vulia da fà. Decidonu di parlane à Adamu è à Eva. Subitu dettu, subitu fattu. U lindumane li contonu tutta a storia.
U restu, a cunniscite. Adamu è Eva fecenu listessa cosa ma si fecenu piscà da Diu. Adamu spiegò ch’ellu vulia pruvà di manghjà u pomu, ciò hè u fruttu di quale un cunniscia u nome, è Eva ch’ella avia a brama di fà vene a serpe. A zerga di Diu fu infinata. Diu chjose u Paradisu è mandò fora sti creduloni d’Adamu è Eva.
Pè l’Agriate, a zerga fu ancu più grande, chi ghj’era à l’iniziu di tuttu. “Postu chi un avete micca seguitati i mò cummandi, aghju da cambià tutte e belle cose di stu locu in cose goffe è sciagurate. Eppò, s’elle estistissinu esseri brutti, maligni è gattivi ch’elli piglinu u parè di esseri boni è piacevuli. Cusì v’arricurdarete chi u male esiste é vi pode cascà nantu.”
E cusì fu fattu. L’Agriate funo trasfurmate in lochi sciagurati. Orsu è Stella invechjonu in una stonda è diventonu tutti assulcinati. Uni pochi di i brutti chi giravanu intornu à u locu, funo cambiati in esseri belli è meravigliosi. Pérchè ? Un mi credite micca ? Eppuru sò l’antenati di i Lestrigoni di quale Ulisse ha fattu testimunianza : una ghjente maestuosa chi si manghjò tutti i sò cumpagni cume s’elli fussinu stati purchetti.
Eccu a storia di l’Agriate. Ma un hè micca finita. L’omi, à forza di travagliu, sò resciutu di rifà l’arburetu, u fruttetu di i tempi andati. Eppò l’hanu abandunatu torna centu ciquant’anni da qui. Dapò stu tempu, l’hanu chjamatu u disertu di l’Agriate. Eiu, stu locu u tengu caru chi i mò antenati venianu à passassi l’inguernu.
(da seguità…)
Powered by ScribeFire.
U paese di a luna
Settembre 19, 2006
Eramu a u principiu di a statina. U rughjone era colmu di sole. A ghjente era a e so faccende chi a stu tempu cascanu tutti i travaglioni di l’annu. U paese era quasi viotu, a parte e surnacate di qualche vechjetta adrumentata in cucina.
I piu cuntenti eranu i figlioli di pastori mandati a i pasciaghji appressu a e bestie. Gudavanu u piacè di a liberta muntagnola, pusati a l’ombra di una teppa, o piattati indè i bassi a fassi una sunnulata. Basta da tene un arechja in aria pè sta da sente e schille é l’imbeli di e bestie. Intantu intantu, da e teppe suprane andavanu a dà un ochjata intorn’a u paese, e si facianu a risa di i spini arrancati di i falciadori.
Ci n’era unu, Antò Francescu, chi avia pocu primura di ride. Si tenia accantu a Bradani. U s’affarone, a ellu, era di capisce u mondu. Era cullatu d’aprile pè a munghjera cu tutta a famiglia. Tandu u travagliu u tenia fora di a so scimezza. Ma di ghjugnu, quandu eranu tutti fallati in paese, cu a mula carca di casgi, a solitudine li mettia torna u cervellu da bolle. E ghjurnate eranu longhe, e a notte un pudia dorme.
Una notte, a mezanotte, s’era postu fora di a capanna, incacarunatu, u spinu appughjatu a u muru di a mandria. E so pensate si perdianu indè certi sprufundimenti chi solu l’omu sa tuccà, quandu u so ochju cascò annant’a a trovula. U so corpu fu cume chjiappu da una saetta. Subitu si discidò. Qui, a mezzu a trovula, c’era a Luna chi pigliava un bagnu. Chi piacè di vedela nutà annanta e rivigliule di l’acqua.
“Mi mi mi chi sta notte mi pigliu a Luna”. Pianu, pianu, a l’appiattu, fece u giru di a capanna, cullò u muru e si pigliò una scandula di u tettu. Da l’altra manu pigliò una funa, é s’avvicinò da a trovula senza fa rimore. Eppò, d’un colpu solu, misse a scandula annant’a a trovula é ligò tuttu cu a funa. “Eccuti, si chjappa o Luna ! “.
U tempu di tira dui salti di cuntentezza, si misse a trovula a collu e si ne fallò in paese. Sbarcò in piazza da u paese a sprichju di ghjornu, quandu i paisani s’appruntavanu pè un altra longa ghjurnata di travagliu.
“Ho ! Ho ! Venite tutti ch’aghju chjappu a Luna.” Gridò Antò Francescu a più pudè.
“Falla finita, o scimò ! Ch’avemu altre cose in capu” risposse a ghjente inzirgata da tuttu ’stu rimore.
Uni pochi, quantunque, s’avvicinenu curiosi di l’affare. Subitu Antò Francescu sligò a trovula è cacciò a scandula. O chi disappuntu, eccu una acqua linda muntagnola, ma a Luna un c’era. Mentre chi a ghjente si sbillicava davanti a tanti sforzi vani, Antò Francescu pienghjia accucculitu davanti a a trovula. Quandò s’affacò un aschese chi era fallatu a dà a manu a i so parenti pè a falcera. Tutta a Corsica sà chi l’aschesi so fini. Ellu fece cume di capisce subitu a situazione, pigliò un aria impeserata, e disse :” Sicuru ch’ell’ hè scappata a Luna ! Per ella basta un tufunellu pè sfughje ! Ci vole che tu piglì una bella tavula, che tu a fissì cu chjodi di marangoni e che tu stucchi i tufoni cu pece aschesa. Tè, piglia ’stu stagnuellu.”
Antò Francescu rassicuratu, riguarrò tutti i s’affari e vultò in muntagna. A prima sera, sfiatatu, dorme tuttu ad un trattu. Ma u ghjornu dopu, era bellu decisu di purtassi a Luna in paese. Si pustò a listessu locu, a tavula pronta, un martelone vicinu da a manu, accantu a u stagnò di deda calda é un saccu di chjodi novi framanti.
A mezanotte, a Luna principiò da entre indè a trovula. Misse prima u bavellu pè pruvà l’acqua. Eppò, a a fine, si ciuttò tuttu u capu, beculata da e rivigliule che facia u ventulellu. Era in pienu piacè quandu, d’un colpu, cume una saetta, Antò Francescu saltò annant’a a trovula a tavula in manu, e principiò da ficcà i chjodi. Dopu avè empiutu tutti i tufunelli di pece calda, si misse a trovula annant’a e spalle, é si ne fallò a a sfuriaccera in paese.
Torna, affacò in piazza a sprichju di ghjornu, è tirò dui mughji da discidà i morti. “O Antò-Francè, chi tu sgia rusgiatu, volta appressu a e to capre é lasciaci tranquilli !” lampò zia Minichella pè a finestra di a stanza. “Aghju a Luna ! Aghju a Luna ! Venite da vede ! ” strumbizzò ellu. Sorte Cisarone é li fece passa una tanaglia pè cavà i chjodi “Faci vede o scimò ! E fideghja ancu tu, se tu a vedi a Luna !”.
Antò-Francescu cavò i chjodi unu a unu é scuprò a trovula. Di Luna un ci n’era, a vi pensate ancu voi. Allora si lampò in pianu, versandu un ghjargalu di lacrime. Cisarone pigliatu di pietà, u pigliò pè u bracciu. “O figliolu ! Un sta a sente a l’aschesi chi hanu piu viziu che capu ! Pè u t’affare ti ci vole l’avvisu di u veru saviu ! Guarda u mò sumere hè imbastatu, ti collu a vede a ziu Cocò a u paisolu di Moltifau”. Ecculi andati a collu di sumere, passendu pè a troscia, longu a a Chjesa. Sbarcatu Merozzini, ghjunti a u terraghju, piglionu u chjassu fin’a piazzetta.
“O zi ! Ci site !” Gridò Cisarone. “Ie ! Colla ” risposse ziu Cocò di una voce cume quelle di l’altru mondu. Antò-Francescu é Cisarone si presentonu davanti a u vechju baretta in manu. Ci vole a dì che ziu Cocò face impressione. Un capu biancu assulcinatu cume una teppa, circondatu da capelli longhi é bianchi cume quelli di i santi in chjesa, un barbazzale madurnale, eccu ciò ch’elli avianu in faccia.
In qualche parolle Cisarone spiegò l’affare. Ziu Cocò pustò i so ochjetti turchini annant’a u visu d’Antò-Francescu abberbiditu. Eppò principiò da parlà.
T’aghju da cuntà un affare da parecchj’anni in daretu. A sti tempi qui, c’era una banda di zitelli chi e facianu tutte più belle che l’altre. Una sera s’eranu messu in capu di scruchja a Luna. Ma cumu fà ?
Un aschese, alloghjatu in paese, cunnisciutu per essé fine, li suffiò l’idea di mette une poche botte, une annant’a l’altre, é cusì fina a Luna. I zitelli, maligni anch’elli, s’accordonu pè fa parte a culonna di botte da a Cima da i Mori. Cusì vicini, ci ne vulereste menu.
Una sera, arrubonu tutte e mule di u paese, e carconu di botte é cullonu in Cima da i Mori. Ghjunti quassù, si mettonu in ballu, i più chjughi in cima é i grandi di sottu. Fecenu una culonna straurdinaria, quasi da tuccà a Luna.
Quandu u più in cima gridò : “Ci sò quasi ! Fatemi passà un altra botta”. Quelli in pianu cerconu in ognilocu é rispondonu che botte un ci n’era più. “Cercate bè !” ripigliò quellu in cima. A sprichju di Luna, tuttu u mondu si misse da cercà indè a machja intornu. “Un c’hè più nunda !” mughjuno i zitelli insemi, cu u nasu in aria.
Allora, da un boscu bughjosu, surtì l’aschese, l’ochji fulminanti chi davanu un aria supranaturale a u so visu. In trè quattru é sette, saltò a mezzu a i zitelli. Eranu cume inuttisati. Cu una voce spaventosa fece “E quessa !” mettendu a manu annant’a una botta. In un muvimentu i zitelli si gironu é scupronu una botta nova. Si lamponu tutti nantu, a quellu chi a piglia prima, quandu u zitellu in cima s’accurgendu di a situazione mughjò “No, No un fate micca quessa”. Troppu tardi. Caccionu a botta é a culonna si rumpò caschendu in un fracassu tremendu. U chjucu in cima si fece una caduta fine in fondu a u vallu. Fallonu tutti a focu accesu a cercalu, u corciu ! Cerconu tutta a ghjurnata, in vanu ! A a piazza induve era cascatu u zitellu c’era ava una vasca piena d’acqua calda, miraculosa, quantu a purezza di u so core.
In stu locu chjamatu Vetta di Muru, hè passatu, da pò sti tempi, quantu da ghjente di u rughone pè curassi i so mali é i so castichi, da ciuttassi indè st’acqua benedetta.
Ziu Coccò ripigliò cu una voce sulenne.
” Allora, O Antò-Francè, sappia chi quelli chi danu i cunsigli un sò mai quelli chi paganu. Sappia dinò che daretu a u visu furesteru é simpaticu, si pode piattà un anima indiavulita. Un si deve micca cunosce u frate solu a u vestitu.”
“Carcu di tutte ste lezzione u mo figliolu va in pace, é prova da cunnosce i to cunturni, prima da andà a mette u pede indè i lochi alluntanati.”
Antò-Francescu si sentiì subitu più sapientu, ringraziò a Ziu Cocò e a Cisarone, e si ne vultò a i pasciaghji a gode di a fine di ’ssa statina meravigliosa.
a storia di Perantone
Settembre 19, 2006
Indè i primi tempi di u paese, c’era un paisanu cugnumatu a Perantone. Tantu era grassu e tondu chi di so nome cristianu Petrantone, a cumpania avia fattu Perantone. In fattu, ghj’era un affare straordinariu. Zitellu, Perantone era piuttostu seccu, cumbattia dapertuttu cume li altri zitelli : quand’ellu aiutava ai parenti, quand’ellu andava a corre a macchja ‘cu i cucini e i vicini.
U piacè di Perantone, ‘cu l’amichi, era di saltà u muraglione di u chjosu di Zia Maria Catalina, e di cullà ‘nant’ai so peri per arrubà un saccu pienu di frutta inzuccherata. E d’ogni volte, zia Maria Catalina uscia mughjendu : “O chi tu sgia, O chi tu sgia… O chi tu sgia quantu a una pera per a vita sana.” E d’ogni volte Perantone saltava di a so ghjamba, francava u muraglione, e sfilava pè paese a a sfuriaccera, a bocca piena di risi.
Ma zia Maria Catalina, a dicianu i paese, era una strega. Sempre vestita di neru, nimu un s’arricurdava di avela conisciuta giuvanotta. U nasu a ancinu uscia di u fasciò neru, ligatu sotta u bavellu nivaghjosu di peli bianchi. Davanti, un avia che un dente chi surtia sopra a labbra suprana quand’ella pruvava a dì qualcosa, e li tagliava subitu u filu. Face che nimu un capia quand’ella parlava, e di piu, a ghjente si figurava che, cusì, lampava u malochju.
Ellu, Perantone, un ci facia casu, un eranu che chjachjare di paese. E streghe un esistanu micca, so fatte pè impaurisce i zitelli. A si pigliava a a risa, mentre chi l’altri zitelli u fideghjavanu saltendu ‘nant’a i ghjamboni di i peri cume un diavulottu.
Una statina, dopu una ghurnata talmente calda, che paria da brusgià i cerbelli, Perantona, a gola secca secca, si lampa ‘nantu u peru maiò di u chjosu, sbarra u frundame, e vede in cima una pera tamanta, gialla, chi spampigliuleghjà cume un sole. “Quessa ghjè meia, ghjè meia” mughja a Perantone, saltendu cume un scimiu anarbatu. E cusì colla di ghjamboni in ghjambelle fine a a cima di u peru, taglia subitu u picciolu, e presente u fruttu straordinariu a l’abbiucculata di zitelli che da daretu a u muru, si meravigliava di a so stumachiccia. In piu bella, apre una bocca piena di denti tagliuti, e si sciacca a pera a pezzoni sughjosi e sapuriti.
A mezzu a u so vesperinu, sente a voce di zia Maria Catalina : ” o Petrantone, avà si chjappu”. E quessu, bocca spalancata, dà un colpu d’ochju a a casa di a zia, quand’ellu s’accorge che a voce venia da quassù. Pesa u capu e vede a zia campata in cima a u peru. Allora, piglia paura, ma sta cume tronchju, un pò move mancu un’arechja. “o Petrantone, postu ch’elle ti piacenu e mo pere, allora diventa ancu tu una pera”. A l’ultima parolla casca seccu di u ghjambone in pianu, incunscente. I zitelli francanu u muru, u piglienu e u portenu subitu in casa soia.
E cusì hè statu sei mesi : si discitava crosciu di sudu, infrebbatu, manghjava cume un morte di fame, s’addurmintava torna facendu sogni terribili. I parenti impudenti davanti a tanta disgrazia si lagnavanu. Avianu chjamatu a u prete, a a signadora, a u duttore. Nudia facia, Perantone avia avutu u cerbellu cottu da u sole.
A misura di manghjà e di stà in lettu, Petrantone ingrassò, fin tantu che, pocu a pocu, diventò cume zia Maria Catalina diciò, una pera tonda e liscia. Dopu sei mesi s’arrizzò, ma troppu imbanbannatu ne pè da a manu a i parentì, ne pè andà a a scola. L’altri zitelli, pere un ne manghjavanu più, un parlavanu di Petrantone che pè scunghjurà a voglia di fa a visita u chjosu di zia Maria Catalina. E quand’ellu andava a spassu pè paese tuttu u mondu dicia : “Mì a Perantone, u mai techju, cum’ellu hè diventatu !”. Ed’ellu passava, a sfuriaccera, si tenia u mottu in borsa e l’ochji ficcati in pianu.
Ma u cerbellu di Petrantone, chi era intelligente, un s’era mai fermatu di funziunà. Era statu marcatu pè ciò chi ‘l’era accadutu, e un lu si spiegava micca. Ma pensava che un era, ne u sole, ne u malochju. A causa di i mò guai una sola a cunnosce, ghjè zia Maria Catalina.
Allora, un ghjornu, decisu, si postò accantu u chjosu e aspettò a notte. A mumenti di Mezanotte, s’avvicinò di a casa di a zia. U fucone lucicava sempre, ma un eranu che e ruste. Passò u scalone, e puntò u purtone. A veghja chi durmia ‘nant’a una seglia, si discidò trasaltendu. “O Petrantò, t’aspettia” ella li lampò.
_ O vechjaccia indiavulata chi m’hai fattu ?
_ Eiu nunda. A pera che t’hai manghjatu era infracichita.
_ Aiò ! Chi era a più bella.
_ E belle cose so certe volte pienu di velenu, e cusì era sta pera. Dopu l’ave manghjatu si cascatu capu in ghjò, a capochja ghjustu nant’a una petraccia e ti si abbambanatu. U tempu di sorte di casa, i tò amichi t’avianu portati in paese.
_ Aiò che un ci credu eiu a e to fole. T’aghju vistu in cima a u peru, m’hai annuchjatu.
_Què ghjè l’effettu di a pera.
Silenziu. Eppò a vechja si misse a parla : “Sai, eiu zitella, cume tè, era astuta e bella. Tuttu u paese si meravigliava. Avia ancu imparatu l’arbigliule pè curà i mali. Un ghjornu, e venutu in paese una famiglia furestera. U figliolu era asmaticu, e duvia piglià l’aria di e nostre muntagne. L’aghju curatu, e mentre chi u curava, so cascata inamurata. A so famiglia, benchè picculi sgiò balanini, accettò u matrimoniu. E dopu a ceremonia, mi purtò in Balagna. Eiu m’aspettava a una vita cheta. O chi tinta ! U figliolu era scemu. Mi battia, mi tenia chjosa in casa. Mi dicia che stu matrimoniu li era statu impostu da i so parenti, ma ellu, un ne vulia. Eiu penghjia ghjurnate sane. E quandu mi lagnava ai so parenti, elli rispundianu “Oh scema chi tu si ! U nostru figliolu e u più bravu di tutti”. Ma u ghjornu fu chjappu torna da u so male, l’asima. E dopu una zirga tremenda, cascò, affucatu, e morì in qualchi minuti davanti a me. Senza aspetta l’intarru pigliò u mò baullu e mi n’andò. Affacata in paese, mi pensava di ritruva i mo parenti e i mo vicini belli cutenti di vedemi. In fatti i paisani dicianu : “Mi a quella mai techja ! chi a preferitu un furesteru piuttostu chi un paisanu”. E i mo parenti, i corci, eranu penserati di ripiglià una figliola sola. Di più chi certi cumminciavanu a dì ch’eiu ghj’era una tomba maritu, e che, s’ell’ era morte, era colpa mia. Pè furtuna, prima di parte di a casa di i sgiò, m’avia pigliatu qualchi soldi. E cusì, fughjì, mi n’andò di u mo paese cheritu, che un mi vulia piu, e ghjunghjò finu a Moltifau induve mi cumprò stu chjosu e sta casetta. E da pò stu tempu campu sola qui, senza a parlà a nimu”.
_ Allora un si micca una strega ?
_ Innò o baullò. So una dona che ha credutu un ghjornu di fa più chi l’altri. E quandu so cascata indè e trappule di a vita, un aghju più truvatu a nimu pè aiutami. Allora ancu se tu si astutu, intelligente e bellu, sia un a cria mudestu. Stà a sente a l’altri, a i tò parenti, a i tò vicini. Seguita i so cunsigli, cusì ti tenaranu ancu più caru.
_ Allora un si micca una stregaccia.
_ Innò. Aiò, ava vade ti ne, lascia mi sola. E un rivela a nimu u mo sicretu. Se tu voli vene torna a fammi una visita, veni, ma micca tutti i ghjorni, e piu di bon ora.
Da pò ’stu ghjornu, Petrantone cambiò da pedi in capu. Era turnatu allegru, più u tempu passava, più smagria, fine a esse seccu cume prima. Un era più stu tronca collu di i tempi. Stava a sente a i so parenti, a i so vicini e a i so camaradi. Era tenutu caru e cusideratu da tuttu u mondu, cume l’avia previstu zia Maria Catalina. Di tantu in tantu andava a falli una visita e un palisò mai u so sicretu.
Matrimoniu in moltifau
Settembre 19, 2006
Una volta, affaca in Moltifau una famiglia di Bastia. E ancu in Bastia era pocu cunisciuta, almenu pe u so carattaru speziale e stranu. Era una famiglia orgogliosa, ancu troppu, che vulia fa vede sempre ch’ell’era piu astuta che li altri.
Allora s’affacanu in Moltifau, e micca a collu di sumere cum’ellu si viaghjava tandu, ma annant’a un Tilbury, una spezia di carritellu cupertu di coghju, tiratu pe un cavallu inglese chi u nostru bestiemme u capia manca una parolla.
‘Sta ghjente s’installa inde un casone in piazza a u paese, casone che li era statu imprestatu da una parentellina (chi un a micca una parentellina in Moltifau ?). Cume i parenti eranu in cuntinente, elli si eranu chjappi a casa. ‘Sta ghjente surtia tutti i ghjorni vestuti cume s’ell’era a dumenica, u babbu sempre incustumatu, e a moglie cu scarpini e cappellu di sete. Ma passi un ne facianu tanti, che un si mischivavanu micca cu i paisani. Quand’elli duvianu anda per u paese, pigliavanu u Tilbury.
In piazza, tuttu u mondu si lagnava d’un essé piu tra vicini. Si sentianu e chjachjeracce nant’a i strangeri chi invadiscenu u paese. Un si parlava piu ch’a sottu voce, sopratuttu chi sti spezie di sgiò eranu infigliulati, e che a fligliola, andendu dapertuttu, era capace di ripetta tuttu u bè ch’era pensatu di i so genitori.
Eccu, i cattivi anni ch’annu passatu i Moltifinchi, mentre che i strangeri campavanu, grassi, techji, e sempre sticchiti.
Un ghjornu è ghjuntu chi a figliola duvia maritassi. Avia trovu un giovannottu culunellu di ’sse culunie. E secondu l’usu anzianu, u matrimoniu si duvia fà a u paese di a sposa, indè u nostru casu, Moltifau. Secondu l’usu dinò, tuttu u paese fu invitatu a a messa per via di u sgiò merre. Benchè pochi avianu voglia d’andà, u penseru di dispiace a Diu e a i so Santissimi ha fattu che un mancava a nimu indè a ghjesa di l’Annunziu.
In Moltifau, i matrimonii eranu bè cunisciuti indè tuttu u cantone, chi i sposi duvianu sorte di a Ghjesa a cavallu a un sumere. Allora, certi furesteri avianu fattu u viaghju apposta. Ma sti sgiò, sumeri un ne vulianu vede, allora hanu traditu a tradizione, e cambiatu u sumere pè un cavallone.
Dopu d’avè ricevuti i sacramenti, a mumenti di sorte di a Ghjesa, belli sticchiti annant’a u cavallone, i sposi un podenu passa u purtellu, chi eranu troppu alti. Ma chi fà ? Tuttu u monde dicia a soia. A chi vulia taglià i pedi di u cavallu ! A chi vulia taglià i capi dei sposi ! A chi vulia ingrandà u purtellu. “Ma un va micca, truvate d’altre cose piu intelligente”, mughjava u sgiò merre. Silenziu. Quandu sorte da un scornu bughjosu u nasu di un Aschese, mortu di risu, chi dice a a sposa, “bassate appena u capu, ò signora!”. Ella li lampa un occhjata assassina. E tuttu u monde ripigliia in core “bassate appena u capu,ò signora”. Sticchita, rossa di i narbi chi li bullianu i corpu a signora u muvia micca. Allora u sgiò merre s’avvicina, e li dice : “O signora, a ragione vole che vo bassate u capu, e ch’ella finisca sta cerimunia”.
E cusi, i sgiò tanti orgogliosi hanu avutu da bassa u capu davanti a tuttu u paese, e a Tilbury carcu, si ne sò vultati in Bastia u lindumane a u primu sole.
