Baruffu in Capicorsu

Novembre 8, 2008

U ventu si calava una cria, a nebbia si pesava fin tantu che i marinari podinu avvede una peliccia verde ricciuta chi fallava da e cime à u bord’ di mare è chi paria cusì dolce se mai omu passessi a manu nantu. Elli ch’eranu in giru dapoi parecchji mesi, purtati via è tenuti luntani da e sò case, da un ventu terribule, un avia  in capu che a brama di u riposu. Simu 1 200 anni avanti Cristu, sti poveri marinari grechi un sapianu neancu ciò ch’ella duvia accade.

Vedianu in punta e rive frastagliate u litu rinosu di u Macinaghju. Pensavanu d’esse troppu luntanu ! Eppò stu marosulu verde è abbundante chi scorse da a muntagna giust’in faccia paria pienu di prumesse d’acqua è di forza di vita. “Timone avanti”.

Ne avianu visti sti marinari ! mori, barbuti, capelli longhi, vestiti di pelle, ochji turchini ò verdi strinti da u sole, signunu una spada tamanta è u so scudu tondu tondu. Eppuru, s’elli paressinu cusì terribuli, tenianu ne u stomacu, una boccia di paura chi li pisava sempre una cria. Giustamente, ne avianu vistu troppu.
Pocu à pocu a bireme s’avvicinò da u litu petricosu, cerchendu à sfrancassi di e zecche numerose. Se u locu parissi chietu, un andava micca senza periculi. Ma una piccula riva rinosa, facia cume un surrisu biancu postu à mezu i denti pinzuti, subitu pronti à taglia u battellu à pezzi.

Quand’elli sbarconu, in fine, una boccia di paura li pesava in corpu cume sempre quand’elli tuccavanu una terra strangera. Ma subitu ebbenu u nasu pigliatu da i profumi di a machja è di l’ocaliti abbundanti, è s’acchetinu. Fretti d’esplurà i circondi, un piglionu mancu u tempu di fà u sò campamentu, è partinu sottu à e lecce in brama di salvaticume pè rialzà a cena.

Indè sti lochi, ci fubbe un altru salvaticume : i Vanacini, a tribù chi ammaestrava sta parte di Capi corsu. Armati, sempre à battaglià da una banda ò di l’altra, fubbenu temuti da e tribù vicine.

Quandu franconu un campamentu disertu, i grechi capinu subitu chi u locu un era micca abandunatu. Strinsenu a sò asta. Si vidia chi l’abitanti un starebbenu tantu da rivene è chi duvianu esse belli armati, vistu a stazzona vicina.  In fattu, i Vanacini di qui eranu in Cagnanu à dà una manu a i so cugini, i Vanacini di quà là.

Perchè si mettonu in capu di tende un’imbuscata ? Forse pensavanu di stàssine qualchi tempi qui. Gironu allora intornu u campamentu pè truva i posti pè u sò culpacciu. Si piattonu, signunu indè un buschettu, anegriti di terra è circundati di fronde. Nimu un pudia rimarcali.

Quandu sentinu da luntanu, venendu da u Purettu, un scricchittime di machja secca, “Affaccanu !” pensonu i grechi in se stessu. S’ingrunghjonu u più pussibilie indè i frundami è tensenu u sò soffiu. Dopu si senti u striscime di i passi indè u liccetu. Benchè agguerriti, i grechi un podinu ritene un batticore. Qualche stonde dopu, apparse a l’orlu di u spizzianile una giuvanotta allegra,  capillera castagnina, quasi cume una chjoma, dui ochji verdi chi parianu bruste infucate, vestuta di pella, scalza, è l’anche scuperte. Quand’ella viaghjava, paria cusi legera ch’ella tuccava appena u pianu cu i sò peducci, tale una ghjatta.

I grechi chi eranu in giru dapoi parrechji mesi, un ne pudianu più. Sopratuttu, l’umatale u più vicinu, chi ne avia pienu u nasu di u sò profumu. Ad un trattu capiò tuttu è saltò adossu a giuvannotta. Tutti l’altri seguitonu certi pè retene i sò cumpagni, d’altri pè assicurassi di a sò parte anch’elli. Ma, tutti si ritiranu à u gridu stridente ch’ella fece. Era bella morta, insanguinata, l’umatale l’avia infilzata da a sò spada tamanta.

Ma u gridu avia risunatu in tutte e valle. C’era un altru campamentu di Vanacini à Tesoru. Quessi, digià all’erta, si precipitonu subitu ne à direzione di e foce pè taglià a strada à invasori chi un pudianu che esse venuti da u mare, mentre che i grechi spaventati si liticavanu nantu a questione di casticà quellu chi avia malfattu. Chi tempu persu in batachjà !

Quandu in fine di contu si decidonu di raghjunghje a bireme, s’accorsenu chi a strada era tagliata. Si messenu in capu di zinga focu pè rispinghje i nemichi versu u mare, è cusi, esse capace di vince ne un ambiente ch’elli ammaestravanu. Ma i Vanacini hanu sempre avutu u capu in piazza ancu a i più duri mumenti. Eppò un si dice in Corsica che “i balanini sò unti è fini, ma i capicursini sò ancu più fini”. Davanti a u periculu, i capicursini sflilonu à a sfuriaccera versu una piccula sapera oghje sparita è s’infrughjonu dentru, unu nantu à l’altru.

U focu li passò sopra, elli, à l’agrottu, fubbenu anegriti una cria da u mascheru. I grechi chi currianu cume animali salvatichi daretu à e fiaccule, tirendu gridi spaventosi, s’aspettavanu sempre di cascà nantu i nemichi. Ma una stonda passatu a sapera, sentinu daretu à elli mughji ancu più tremendi. I Vanacini terribuli li cascavanu adossu cume s’elli fussinu revenuti da l’infernu. Chjappi da a paura, i grechi stetenu sbiguttiti è si lascionu ammazzà, à parte dui chi riescinu di truvà u mezu di raghjunghje u mare. Cu i quatri cumpagni chi eranu stati à tene a bireme, uninu e so forze nè un ultima manovra pè ritruvà l’altu mare.

I Vanacini, elli, dopu esse assicurati chi tutti i nemichi eranu morti, li aprinu u pettu di una cultellata è li estrassenu u core. U gruppu partì versu a Vasina, u tempiu di i dii di a guerra, à quale facianu ufferte di cori di nemichi pè ch’elli detenu forza à u sò pupulu. Avianu dinò, à u nordu, di l’altra parte di u sò territoriu, un locu sacru dédicatu à i dii di a natura.
L’altru gruppu raccolse i corpi pè infussali di cantu, à meza à a culetta, ne un locu chjamatu oghje Musoleu. U vulianu imbruttà u bellu litu rinosu chjamatu oghje l’arinella.

Un s’hè mai sappiutu cio ch’elli diventonu i sei grechi fughjaschi, ma grechi, pè un bellu pezzu, 600 anni, un si n’hè più vistu. Versu 600 Avanti Cristu, veneranu grechi più terribuli, i fucesi chi sbarcaranu à e foce è sparghjeranu u terrore ne tuttu stu piacevule rughjone.

Un ha da micca esse à prima volta chi e donne ebbenu un rolu impurtante ne a Storia di stu paese.

Eccu aghju dettu a meia ! Ma, à prupositu, chi ghjè u nome di stu paese ?

A Natura, cume i soldi, un cunosce fruntiere. Quandu una grana hè pigliata da u ventu, in trè quattru è sette, da cuntinente s’affaccà in Corsica. L’avemu puru custatatu cu u nulu di Tchernobyl. Oghje, à vede a crisa de e “subprime”, pudemu testimughjà chi i soldi saltannu anch’elli e fruntiere.

Se i soldi imprestati fruttanu interessi da per elli, parlendu di a Natura, l’omu pensa ch’ellu c’hè per qualcosa in tuttu ciò ch’ella frutta. Face che l’attività ecunomiche sò spessu raprisentate da una cumbinazione di dui fattori di produzione, u travagliu è u capitale. Perchè primurassi di a Natura ? Certi ecunumisti, i classichi, cume Robert Solow, pensavanu in vera che, in ogni casu, a Natura pò esse rimpiazata da u geniu umanu. D’altri, più muderni, cume Robert Costanza è Herman Daly, pensanu che a Natura un pò esse sustituita da a tecnulugia, è, in più, ch’ella cunfina l’attività umane. A teuria di u sviluppu sostenevule s’hè costruitu nantu à ste duie idee.

A i fattori travagliu è capitale, hanu aghjuntu u capitale naturale : stock di risorse naturale ò attivi ambientali, tale uceani, fureste ò terreni agriculi, chi fruttanu beni è servizi per avà è per l’avvene. Se u sfruttamentu di e fureste è l’agricultura portanu a so piccula petra à l’ecunumia isulana, a parte maiò pruvene da u turismu è l’agroturismu : chjaramente, in Corsica, u capitale naturale hè fattu da l’attivi ambientali.

Inde a teuria ecunomica, a valurisazione di un attivu dipende di l’usu è di ciò ch’omu pensa ch’ellu frutti ne l’avvene : ghjè u cuncettu di valore oghjincu di i flussi finanziari futuri.

In poche parolle, tuttu dipende di ciò che a ghjente hè capace di fà cu st’attivi.

Per esempiu, in Corsica, se a ghjente pensà che i turisti un venenu che per u sole, allora si pò dumanda à chi serve : l’ambiente, a natura ecceziunale, u mare priservatu ? Bastarebbe à copre a Corsica di bungalow per vende u più di sole pussibule, cu u vantaggiu chi u sole un si frazà micca.

Ma chi a crede ? Di sole ci n’hè in ogni lochi intornu è u Mediterraniu. A Corsica sarebbe subitu supranata da paesi cume a Spagna, a Cruazia, a Sardegna ed altri…

Hè chjaru che a ghjente, prima di tuttu, ricerca l’ambiente ecceziunale di a Corsica. Quantu nè u prezzu sanu di una stanza d’albergu ò di una casa pensa di paga pè gode di st’ambiente ? Benchè quessa un fu mai stata misurata, risponde à sta quistione ci darebbe à pussibilità di calculà u prezzu di l’attivu ambientale. E nantu un attivu apprezzatu l’investissori accettanu vulinteri di mette i sò soldi, chi ci permette di truvà nove manere di valurizà ancu di pù st’attivu. Risulta che a ghjente accetta di pagà ancu di più. Hè u cherchju virtuosu.

Se l’ambiente calà di colpa a l’inquinamenti ambientali ò suciali, a ghjente accetta di pagà di menu, l’attivu ambientale si disprezza, l’investissori un volenu micca di mette soldi, e pratiche un cambianu micca è l’ambiente si disprezza ancu di più. I prezzi di l’alberghi è di e case calanu, Hè u chjerchju viziosu.

L’associu l‘arinella di Brandu face un travagliu straordinariu pè fà capisce che a runzicata di a sò muntagna pè piglia e petre di u novu portu di Bastia risica di fà entre stu meravigliosu paese ne un chjerchju viziosu.

u paisolu d'Erbalonga

Brandu : u paisolu d

Ghjuntu à stu puntu, bisogna a esse cunvitu chi a Natura in Corsica ghjè un bè pè l’ecunumia, è chi st’attivu appartene à tutti i Corsi sottu a cundizione ch’elli truvessinu usi chi valurizeghjanu ’st’attivu. Quelli chi svilluppanu usi chi, a u cuntrariu, suchjanu l’attivi ambientali frustanu u bè cumunu di i Corsi.

Qualè chi crede chi da qui à 10 anni a Corsica sarebbe cume a Costa d’azurru ? Eiu, un ci credu. Perchè, ammettimu ch’ellu fussi cusi, un ci venerebbe più nimu, perché à u prezzu di a Costa d’azurru ci vole aghjunghje u prezzu di u battellu è u prezzu di e cose più care in Corsica, perchè simu nantu un isulottu.. A Corsica ha interessu di ammaestra u sò svilluppu turisticu, è di mette in ballu un chjerchju virtuosu : l’ambiente s’apprezza, u turismu guadagna soldi, e pruprietà s’apprezzanu, l’investissori volenu mette soldi…

Altrimenti a dumanda fallara rilativamente, è tuttu u mondu diciarà ch’ellu ci sara statu una bolla speculativa. U prezzu di e case fallara, cume u prezzu di i magazini, di i terreni. L’investissori mettaranu a sò muneta menu vulinteru. E l’ecunumia corsa principiara à cala.

L’associu u levante chi ha resciutu a fà piglia cuscienza chi i pippoli in Bunifaziu frustendu l’ambiente, guastanu u bè cumunu di i Bunifazinchi è di tutti i corsi.

Cala longa (affare Seguela è Sulizer)

Cala longa (affare Seguela è Sulizer)

Oghje, tutte l’imprese serie sò primurate da u sviluppu sustenevule. Dopu l’Europa chi a regulatu l’emissione inquinante è u trattamentu di i ghjetti, u guvernu francese ha anch’ellu data segni forti di reguluzione : a tassa chi inquina paga. Un c’hè che da vede i costi di smantellamentu de e centrale nucleare purtati à u passivu d’EDF.

In Corsica, tocca à a CTC di da i segni di rigulazione pè pruteghje u bè cumunu di tutti i corsi, l’ambiente. Perchè a ghjente, di più in più, aspetta st’attitutine da l’eletti, cume l’imprese aspettanu un segnu pè investisce è cambià e sò manere di fà. A rigulazione ghjè u sòlu modu di truvà u megliu chi garba à tutti è chi minuregjha i costi ambientali, suciali è economichi in piazza à un megliu qhi garba pochi è costa caru à a cumunità.

Per esempiù, parlendu di l’incineratore, ghjè megliu di fà un investimentu più impurtante pè mette in piedi u ritrattamentu di i ghjetti chi fruttara pè un longu tempu piuttostu che di minurà l’investimentu indè un incineratore che ci ha da purtà che guai : inquinamentu è pocu travagliu.

A prutezione di u bè cumunu à prò di tutti pò solamente esse messa in ballu per via di regule forte di guvernu è cu a cuntribuzione di tutti. Eccu u rollu storicu chi si prisenta à a CTC. Un hè micca una cosa strana, ma una cundotta aduttata da tutte e grande imprese mundiale è bè impennate indè l’arte di l’amministrazione. Tocca à a CTC di fallu in una manera intelligente chi currisponde à l’imbusche di a Corsica. ‘St’uccasione a CTC a deve inguantà pè chjavà a Corsica indè un XXIsimu seculu è falla scurdassine di e teme passate d’esse una terra in via di sviluppu.

Stampiumbatu da pentoni monumentali, un petricaghju si stende affiancatu à a pendita ripida di a Cima à i Mori. Ghjunghendu da a bocca à a Maria, pare che in certi lochi e petre fussinu assestate. Allora l’ochju appoghja una cria è avvede e casette. E prime, in cima, sò schierate. Tre ! Una à cantu à l’altra ! Una quarta, di latu, sta appena di sottu. Una lenza, davanti, face un rimpianu chi apre un spaziu cumunu sumigliante à una piazzetta. Una cria più luntanu, si ne trova torna duie è duie quindi, tornane una quì è un altra quà là. Ne aviamu cuntatu dece.

Francatu u paisolu postu à sulana, tuccaimu a pareta di u Dente. Da una faglia culussale, chi pare d’esse stata tagliata da a prupria spada di San Michele, sorte una surgente.  L’acqua hè chjappa da duie vasche attundate chi parenu tamante bagnarole in capacità di cuntene parechje persone.

Chi malanni afflissenu i nostri avi per ch’elli culessinu à campà ne stu locu minerale ? Vetta di Muru stà nantu à l’aschese, ma ci venianu i Curscinchi, i Castigliunesi, i Uppulaschesi è i Moltifinchi. Quessa spiegarebbe a lucalizione di signi casetta ne u locu, signi paese avendu i sò posti è i so diritti.

Dicenu ne u rughjone chi ghjera un locu di cura pè ghjente minata da i calculi ò suffrendu di u fecatu. Di sicuru, i malati chi ghjunsenu quassù, s’elli un fussinu micca morti in viaghju, un ci pudianu che rifiatassi.

A me, à volte, mi toccu à pensà che, a cert’epuche, fubbe dinò un agrottu di fughjaschi, ribelli, banditi d’onori, for di legge, paolisti. Curati da i parenti fermati in paese, ci passavanu un cusì longu tempu chi fecenu, ne a pareta vicina à u paisolu principale, un picculu oratoriu ‘ncu una vergine bianc’à u bambinu. Ancu senza u Circinellu, i Corsi ebbenu sempre u bisognu di girassi versu a Vergine pè para i danni ò pè cacciassi da i mali.

Eppò, perchè un sarebbe micca ne ’stu locu, davanti ’sta vergine, chi u curscincu, Sebastianu Costa, avessi impruvisatu pè a prima volta, u Diu Vi Salve Regina, chi diventò l’innu corsu ? Eccu un mitu tamantu, ma ghjè propriu u nostru.

Ebbemu tutti quattru, u core strettu à mumenti di parte. Ci parse di lascià daretu à noi un altru mondu, appesu tra u nostru, quellu di i peccatori, è u paradisu. Culemu pianu pianu u canalone che ci porta à u Castigliunese. A cullata di a Cima à i Mori un ghjunse à supranà u sentimentu chi ci strinse a cannela. Ancu se u spuntinu, à st’altezza, ci ha rinfrescatu l’anima una cria, aviamu a primura di fala.

A ci pigliaimu da u Moltifincu, a Bocca à a Scaffa, u stazzu di Bradani induve ci fecimu un veru caffè, a Bocca à Chjusura, a funtana di a Truppilata – a salute à i nostri antenati ! -, a Bocca à a Paula è a Tizarella induve aviamu lasciatu e nostre vitture.

In Bradani, riguaraimu u saccu di notte di a nostra amicaccia, Francischina. Quandu, subitu entrati ne a capanna, sentìimu u pientu di un tupighju, smagritu, ingabbiatu nè u stagnò induve cridia di techjassi. Appena liberatu, scappò cume una saetta. Ci rammintò che u peccatu d’ingurdizia pò esse murtale.

Un m’arricordu micca che, di falata, aviamu fattu tanti discorsi, rataghje che no simu. A brutezza è a puzza ci circundavanu, cume giramondi alluntanati, di poi un longu tempu, da e sò case. Eramu techji di a Natura, ma troppu stroppia, è ancu Lelè era bramosu di ritruva a sò famigliola. Ghjacumu, ellu, sarebbe statu una criarella di più ancu s’ellu avessi tracarcu a sò scatula à foto. Michele avia smenticatu u sò rilogiu, di un parlà di u tempu, u rendia un pocu sbalurditu. Ed eiu, pocu à pocu, revenia à a vita cristiana.

Dopu una oretta di viaghju, ghjunsemu à un paisolu ruvinatu aggruttatu sottu à un arburetu. Allora chi un frescu adulcia e mursicate di u sole, ci fermaimu un cria pè prufittà di u benestà. Passaimu u capu indè e casette sfundate. Ci dumandaimu quale fu a ghjente chi campava ne stu locu, bellu alluntanatu dà u paese, postu nantu à strada chi porta fine à Niolu. Ghjera forse una parentella di pastori e di carbunari chi allughjavanu i sò cumpaisani quandu elli partianu pè barattà cu i niulinchi. Forse pudianu ancu sunà u rataghjone in casu mai l’invasori entrassinu indè e valle da sta parte. Dopu chi u stradò avvicinò Bastia à una meza ghjurnata in carrozzu, tutti s’accungraccionu indè i paisoli intornu à San Michele, è lascionu e casette à l’abandonu.
Di stadina, u locu paria un picculu paradisu, affiancatu à una cascata che u tene umidu è frescu.

Antoniu Trojani, u famosu scrittore, ci rappurtò a storia di fratelli chi vita faccendu, si truvonu nè campi nemichi. A u più forte di una battaglia, unu s’accorse ch’ellu venia di tumbà u sò amicacciu. Addisperatu, si ritirò né una sapera, detta a sapera à u monacu, chi si trova indè a valle à a Pinara, vicinu à stu paisolu. Anch’ellu, s’ellu cercava l’infernu, si truvò un paradisu.

Dopu una stonda, ripigliaimu à nostra strada. Ghjunti à e Capanne nantu à i pasciali, ci pusaimu pè u ripastu di mezighjornu. Postu che aviamu decisu di passa a notte indè i stazzi di a Menta, abbastanza vicini, ci fecimu una sunuata pè ripiglia i sogni chi aviamu lasciati di bon’ora sta mane.

Quandu ripartìimu, u sole facia nicce di calassi daretu à e cime. Allungaimu una cria l’infurcartoghja di paura di viaghjà di notte. Una bella stonda dopu, ci truvaimu nantu a bocca à a Sarra Piana, à cavallu tra l’aschese è u niulincu. Aviamu in faccia, a Cima à i mori incurunata da i pinzi à i ghjuvelli. U paese d’Ascu paria un nichju alluntanatu, in quale s’induvinava l’acellucci affaccendati à appruntà à sò manghjusca. Da Niolu, l’ochji pigliavanu d’un colpu à vista di una reta di poghji affiancati ad’alte muntagne impulverate di neve eterne. Un perdiamu tempu che aviamu à ripassà u lindumane matina.
Ghjunsemu à i stazzi di a Menta, quasi di notte. U tempu di racoglie qualchi rami secchi pè appruntà u focu è di arrangiàssi i nostri letti, ci messimu in giru à u focone pè fà cena. Ghjacumu è Michele s’avianu muntatu una tenda detta “dece minute”. Cume avianu pigliatu assai più tempu, si discutò s’ellu fubbe colpa di à tenda malfatta ò di i sò capacità.
Ma prestu, i corpi zuffi di rizu, carnugli purcini è dolci, si sbalurdisconu. Sign’unu si fasciò indè u so saccu pè principià una bella partita di surnachi.

Muntagna II (Prima ghjurnata)

Febbraio 24, 2008

U tempu di racoglie tutta a roba di i friguriferi indè i sacchi, d’infrugnassi nè i scarponi, di truvassi pè paese, partìimu pè a valle à a Pinara. Strada faccendu, un alone debule chi apparia daretu à e cime di i Giuielli, ci fece teme u sprichju di sole vicinu. Lelè furzò nant’à l’acceleratore. Ma, franchendu u paese d’Ascu, mi revensenu e vechje storie nantu à sò fundazione.

A u principiu, un omiccidiu(1) ! Versu u terzu seculu nanz’à Cristu, a Corsica fu insanguinata da i Rumani chi inseguinu i ribelli in ogni lochi. Una banda di legiunari rumani, mercenari cartaghinesi ò venendu d’altri lochi, passendu versu a tizarella in Moltifau, fecenu u prugettu di tumbà u sò cinturione, è di scappassine indè e calanche ripide di u stranciacone. E cusì fecenu. In 1912, l’operai di u ponte à Mulandina truvonu un scheletru cu ghjinuchjere chi puderebbe esse quellu di u cinturione.

A a surtita di e valle, i fughjaschi sbalurditi sbucconu nè u circulu di a Carozzica. Avvicidendusi à u fiume, si sciacconu in fondu à una sapera à mezu à duie ghjargali. Pudessinu truvà megliu che ’sti lochi umbrati vicini à una acqua fresca è linda ? Nò ! Si messinu allora à smachjà u locu è u chjamonu u Debbiu. Cusì fu fundatu u primu paisolu d’Ascu. Averrebbenu purtati cun elli donne rapite à i nemichi, altrimenti un mi possu spiegà a seguita. Perchè fiurinu case è famiglie in ogni lochi intornu, à tal puntu chi u rughjone fu chjamatu Asincon che vulia dì nè à sò lingua, sparsu.

Più tardi, à u primu seculu dopu à Cristu, sottu à u regnu di l’imperatore Nerone, un gruppu di Cristiani perseguiti si venturonu indè e valle turtuose guidati da un Arcanghjulu. Ghjunsenu fine à un pianottulu, à sulana, sottu à u Monte Terellu. Qui fundonu u paisolu di Sant-Anghjulu. Quand’elli s’accorsenu che l’Archanghjulu ghjera Michele, u piglionu cume San Patrone di a cumunità, cunvertinu a sterpa di i legiunari è costrussenu a cappela di San Niculaiu. Asincon diventò Ascu è a seguita a cunniscite. E à u XVIIIsimu, à a piazza di a piccula cappela, l’aschesi fecenu a chjesa San Michele Arcanghjulu.

Passatu Ascu, pigliaimu a fallata à u ponte genuvese, pè raghjunghje u cunfluente di u Stranciacone è di a Pinara. A cullata principiò a u frescu sottu à i larici, a strada, sculpita da vinti seculi di passi di mule, parse u scalone gigante di una casa celesta. Dopu un’ora è mezu di marchja, si apri u circulu chi tira e cime arrrutate da u Capu Biancu, à diritta, à u Dente à manca. Da u fondu à a valle, a bocca di a Sarra Piana s’avvede appena. Ghjacumu, incantatu da a bellezza di u locu, un si fermò di piglia foto. Ci vole dì chi ghjè unu di l’ultimi scorni di a pianetta chi agrutta u soliu (Juniperus thurifera L.). Lelè nasu à u ventu s’infrugnò pianu pianu nè una pella d’omu salvaticu. Michele, impaziente, un pudia scunvià u sentimentu di perde sempre u sò tempu. Ed eiu, capu legeru, gudia di stu mumentu chetu.

 

(1) i miti aschesi sò tirati di u libru “u saviu d’Ascu” di u ben di Antoniu Trojani.

A tempi d’oghje, più e case sò scantate più sò apprezzate. Signunu vole fundà u sò fucone à mezu à i chjosi chi, un hè tantu, ghjeranu sempre puppulati d’animali ammansati. Indè i tempi, e case scantate ghjeranu casacce. D’inguernu eranu subitu pigliate da a rifriscata, di stadina eranu prede di sbarazzini. Di punta à Moltifau d’insù, c’hè una funtana chjamata a Casiccia induve, di memoria persa, ci sarebbe statu una piccula casa. Pensate! L’assitati affacavanu à tutt’ore di ghjornu o di notte, bestiame, carri, un cumbugliu senza fine. Mentre chi l’animali biìanu, i patroni pusati nantu a muretta, à l’ombra, sottu à i chjalzi, scambiavanu l’ultime nutizie. D’altri hanu pensatu che u locu, vicinu à u paese, ghjera appostu pè fà un bellu lavatoghju. Cusì fu fattu à tempu d’elezione : duie vasche, una pè lavà, una pè rinchjarà ; un tettu pè sta à l’agrottu di a pioggia. Da sicuru chi stu merre qui ha consirvatu a merria.
Si sentianu e donne à e sò faccende, una chi cantava, l’altra chi cuntava una stalbatoghja cu una voce alta, quasi acellina, i zitelli girandu à l’intornu cume mosche. Certe volte ci vulia fà piazza, malvulinteru, à u bestiame, è risponde à u patrone, in brama di chjachjera, chi facia è mottu è tottu. Eppò certi giuvanotti s’avvicinavanu pè dà un ochjata à a sò prumessa fora di a casa paterna.
Eccu ciò ch’accadia à a Casiccia.
Ma quandu sò ghjunte e vitture, hanu pigliatu a piazza di u bestiame. I lavapanni hanu tenutu e donne in casa. A a fine, a Casiccia disertata s’hè transfurmata in parcatoghju. Solu, di statina, i zitelli assetati saltavanu nantu a vasca è biìanu à mani piene l’acqua legera è fresca.
Pè agarbà u locu chi un servia più, a merria ha decisu di rimette a funtana cume indè i tempi. Un ghjornu, u paisolu s’hè discidatu cu una funtana nova framanta, petre pulite, muretta liscia, begulata da u rimore di l’acqua. Sta mane qui, ghjera cambiatu cume s’ellu fussi un altru paisolu.
Ma sta statina a sicchia ha subitu tagliatu u filu à quella chjachjarona. Se u silenziu appacia u locu, a Casiccia forse pudessi diventà a Casaccia. A ghjente pè carrughji un dicia mancu una parolla di paura d’attrae u malochju.
Ebbe ! Vi possu dà una nutizia fresca fresca, chi a Casiccia ha ricumminciatu à corre, è chi u paisolu ha ritruvatu u sò benestà.

Powered by ScribeFire.