M’arricurdaraghju di a discitata à a Menta, quandu a mane inbiancheghja a notte cume s’ella avessi rivucatu un stagnò rebbiu di latte frescu muntu. Eppò si pèsa a tela nantu u spettaculu di a Sarra Piana chi apparse a prima à mezu à una curona gigante di cime acute.

Curscinchi, ne sti lochi, ne truvaimu pocu è micca che i niulinchi cume l’aschesi eranu piuttostu in brama di piaghje pè l’impiaghjera. L’aschesi ebbenu i sò lochi indè l’Agriate mentre che quelli di i niulinchi funu in Galeria è Mansu. Figuratevi a sucietà corsa di st’epuca, induve e cummunità muntagnole avianu tessutu leie abbastanza forte pè assicurassi diritti nant’à terreni cusi luntani. Ci fubbe di sucuru una spezia di guvernu pè mantene sti diritti è regulà e litiche.

D’altrò, u pastore chi avarebbe cantatu, a prima volta, u Diu vi salve Regina, Salvatore Costa, era curscincu. Ma cumu ghjè, chi st’innu ghjunse da Napuli à Niolu ? Quessa ferma misteriosa ! Chi pò spiegà perchè st’affare hè stalvatu à Niolu è micca indè u Nebbiu ò a Castagniccia, più vicini di e pieve ricche. L’irunia di a Storia face chi, ciò chi diventò l’innu di a Corsica, fu cumpostu à l’iniziu da Adhemar de Monteil, vescu guerrieru di u “Puy” chi cummandò a cruciata di 1095. Eppò fu tradottu in tuscanu da San Francescu di Geronimo.

Aviamu u sentimentu fugace chi, dopu una nuttata qui, teniamu in capu une poche di st’idee. Signi unu, ci arrizzaimu, ci stensimu a nostra membratura, è dopu avè ricuperatu una cria di sciultezza, ci appruntaimu un sdighjunu à a misura di i nostri stomachi muntagnoli. Nisunu cappiò una parolla, stupidi chi eramu d’avè passatu una nuttata cusì riparatrice.

Ringraziavamu in silenziu e fine trapunte è i guanciali ch’aviamu arricati indè i nostri sacchi. In trè quattru è sette, pulìimu u locu è ci messimu in ballu, rifiatati, pè una nova ghjurnata di spassighjata. Revenuti à a bocca di a Sarra Piana, pigliaimu a strada di e cime.

Eccu sopra, una foto di i mò amicacci i pena forma. S’avvede, daretu, i pinzi di i ghjuielli supranati da a cima à i Mori. Passaimu a matinata un pede indè l’aschese è l’altru indè u Niulincu. Arrivaimu pè meziornu à a bocca à a Maria. Ci femu a cullazione à l’agrottu di u scogliu quadratu è gigante chi dete u sò nome à u locu.

Stomachi cume otre trapiene, a ci pigliaimu capu in ghjò versu a surgente di Vetta di Muru. Viaghjendu, pensavamu a i disgraziati, i dannati, casticati da dulori morbidi, chi fecenu a listessa strada, da Niolu ò da Ascu, affunati à una mula.

Arrivaimu à e casette di Vetta di Muru à l’agrottu di i pentoni rossi di a Cima à i Mori. Lelè avia pruvatu à lampassi nè un discorsu ceremuniale, ma fu subitu tagliatu à l’accorta da a sulennità di u locu chi pare tuttu una catedrale naturale. Posimu i nostri sacchi indè una casetta, é partìimu à esplurà a valle chi, a ci avianu detta, sbocca à a funtana di a Manicella. Ghjacumu, ellu, stete pè appruntà u campamentu mentre chi noi altri pruvaimu à tuccà u ghjargalu in fondu à a valle (a foto di sottu) pè truvà l’escitochju. Ghjunti quà ghjò, ci ciuttaimu ne una aqua linda è fresca. Ma a strada che nò cercavamu, era smarita ne a machja è i pentoni. Stetemu sbrisgi. Quandu ci accorsimu chi u celu insanguineghjava i nuli cume s’ellu fussi statu un assassiniu ò una tumbera, pigliaimu a strada di ritornu.

Muntagna I (A partenza.)

Febbraio 9, 2008

E stelle accendisenu i so fucarelli à u tempiu di a Natura ! U fucone pigliò forza è fasciò da un caldu dolce dolce i corpi sbalurditi. Appena a notte avessi sfrumbulatu u so pilone foscu sopra u bellu celu turchinu di u dopu meziornu, che u silenziu tagliò u filu di i discorsi, è che i sguardi parinu interdetti davanti à u spettaculu monumentale. Eramu à l’Ernaghju, calati in giru à un fucone à mezu à una spianata, di pettu à a Paula. Daretu, i pinzi à i Giuielli avvicinavanu visi marmerati. Quale, tra di noi, ardiscerebbe di diverte l’altri di e sò cuntemplazione cu una cacciata pumposa ? Nisunu ? Fin tantu chi s’avvicinò una di e nostre moglie – un palisemu ! – cu un buttiglione in manu chi disse : “Qualessu vole torna un bichjere di vinu ?” Un m’arricordu qualessu ricusò !

Lèlè, cu l’ochji appiccicati à e cime, a voce tracarca di rimorsi, un podia ritene e sò parolle : “Per me, ghjè quassù chi si passa a vita. Fora di a Natura, l’omu un si spanna. A sucieta hè fatta apposta pè impastughjalu. Ghjè per quessa chi, eiu, quassù mi sentu d’avé cume un paghju d’ale.”

- O lè, esagerisci sempre ! Ancu se a Natura hè cusi misteriosa, cusi bella à volte, cusi dura à d’altre, che bisogna à capiscela è à rispettala, a sucietà, un ti porta u prugressu chi ti sguassà i fastidii di a vita ? Eiu a muntagna, ghjè cume un libru, aghju bisognu di aprelu spessu, ma u tengu chjosu intantu intantu”.

- O zitelli, avete un locu tra i più belli di u mondu. Induve c’hè di tuttu, mare, muntagna, fiume, una Natura cume in pochi lochi. Fatela finita cu sti chjachjari !
-O Ghjà, tu un si micca di qui, un podi micca capisce sta forza ch’avemu, chi ci lia i stintini à sta terra. E tu, o Miche che ne pensi ?
-Eiu so ancu peghju, finalmente, ciò chi m’interessa ne sta muntagna, un hè ne a Natura, ne à bellezza di u locu, ghjè a culata, u fattu d’andà sempre più altu.
-Tu, quant’à me si crudu ! Piacè un ne hai ?

E nostre moglie che ci sentianu da luntanu, da una sola voce ci lamponu : “Ò montaseghi, un parlate più ! Fate !”

E cusi ebbimu decisu, Lèlè, Ghjacumu, Michele, ed eiu, di parte u lindumane matina.

 

Powered by ScribeFire.

Hè una nutizia trascaldata chi, pè Natale, nascì à Cristu Santu. Ma prighate puru à Vergine se vò vulete sapè quale chi ha sunatu u cornu. Ne u Vangelu di San Marcu, ne quellu di San Ghjuvanni ci contanu a sò nàscita. Quellu di San Matteu menziuneghja in poche parolle l’eventu. Solu quellu di San Lucca ci riporta l’affare di manera più minutata. Pè questa, mi rifergu à a traduzione di a Bibbia in corsu fatta da u Cristianu. Figuratevi che acquisìi 10 anni fà u sò Vangelu di San Lucca, scrittu à manu è fotocoppiatu.

Secondu stu libru, l’Anghjulu Gabriele annunziò à Maria ch’ella fu tocca da à grazia di Diu. Pocu dopu à nàscita di San Ghjuvanni, San Ghjaseppu, u babbu, chi ghjera di a parentella di Davidiu, si n’andò in Bettelemme pè piegassi à u dicretu di Cisariu Augustu nantu à u censimentu. E qui, una sera di dicembre di l’annu 0, nascì à Ghjesù Cristu. Cume i parenti un ebbenu di piazza in Osteria, si agruttonu ne una stalla. Dopu parturitu, a mamma impannillò u ciucciu è u misse ne una manghjatoghja. Eccu u quadru dipintu in qualche parolle.

A seguita stalbò in Greccio, un 25 dicembre di 1223 quandu San Francescu d’Assise fece a messa di Natale indè una sapera. Prisentò un quadru vivente chi figurava a nàscita di Ghjesù indè una stalla, allatatu à una sumera è à un boiu. Ci purtava u messagiu chi Ghjesù, rè mà puveracciu, averebbe pussutu nasce in qualche case intornu à u locu è chi signi persona di u populu era degna di ellu. Eppoi chi sà chi San Francescu cumpose unu di i primi puemi in lingua taliana in piazza di u latinu affinch’ellu fussi capitu da tutti : u canticu di e criature. A un’épuca induve a Chjesa luttava contra l’eresie, cume quella di i Ghjuvannali, a strada indetta da San Francescu avvicinava a riligione da a ghjente. I papi un manconu di prumote u sparghjimentu di i Francescani pè rinurà una riligione chi apparìa, di più in più, affiancata à i putenti. Una prova di sta pulitica ghjè u numaru di cunventi di nome San Francescu in Corsica. I Francescani si opposenu à i Dumenicani, criati in Spagna, apposta pè cunverte i Ghjuvannali albigesi, è in carica di l’Inquisizione. A i tempi di a rivoluzione corsa, i Francescani si tensenu accantu à Paoli.

L’usu di u presepiu, parolla sapienta chi vole dì manghjatogha (greppia in talianu), s’hè sparsu prima in Italia è prubabilmente in Corsica. I presepi napuletani funu di i più famosi. Currisponsenu à a brama di una ghjente di cultura latina di praticà una riligione privata. Eppo s’hè sviluppatu in Francia dopu a Rivoluzione pè da capu à a pruibizione di a Chjesa. Secondu l’usu, u presepiu si prepara pè l’avventu, quattru simane prima di Natale, è si smonta Pasqua Pifania passata, dopu che i Rè Maghi avessinu visitatu u Bambinu.

 

Powered by ScribeFire.

A tempi d’oghje, più e case sò scantate più sò apprezzate. Signunu vole fundà u sò fucone à mezu à i chjosi chi, un hè tantu, ghjeranu sempre puppulati d’animali ammansati. Indè i tempi, e case scantate ghjeranu casacce. D’inguernu eranu subitu pigliate da a rifriscata, di stadina eranu prede di sbarazzini. Di punta à Moltifau d’insù, c’hè una funtana chjamata a Casiccia induve, di memoria persa, ci sarebbe statu una piccula casa. Pensate! L’assitati affacavanu à tutt’ore di ghjornu o di notte, bestiame, carri, un cumbugliu senza fine. Mentre chi l’animali biìanu, i patroni pusati nantu a muretta, à l’ombra, sottu à i chjalzi, scambiavanu l’ultime nutizie. D’altri hanu pensatu che u locu, vicinu à u paese, ghjera appostu pè fà un bellu lavatoghju. Cusì fu fattu à tempu d’elezione : duie vasche, una pè lavà, una pè rinchjarà ; un tettu pè sta à l’agrottu di a pioggia. Da sicuru chi stu merre qui ha consirvatu a merria.
Si sentianu e donne à e sò faccende, una chi cantava, l’altra chi cuntava una stalbatoghja cu una voce alta, quasi acellina, i zitelli girandu à l’intornu cume mosche. Certe volte ci vulia fà piazza, malvulinteru, à u bestiame, è risponde à u patrone, in brama di chjachjera, chi facia è mottu è tottu. Eppò certi giuvanotti s’avvicinavanu pè dà un ochjata à a sò prumessa fora di a casa paterna.
Eccu ciò ch’accadia à a Casiccia.
Ma quandu sò ghjunte e vitture, hanu pigliatu a piazza di u bestiame. I lavapanni hanu tenutu e donne in casa. A a fine, a Casiccia disertata s’hè transfurmata in parcatoghju. Solu, di statina, i zitelli assetati saltavanu nantu a vasca è biìanu à mani piene l’acqua legera è fresca.
Pè agarbà u locu chi un servia più, a merria ha decisu di rimette a funtana cume indè i tempi. Un ghjornu, u paisolu s’hè discidatu cu una funtana nova framanta, petre pulite, muretta liscia, begulata da u rimore di l’acqua. Sta mane qui, ghjera cambiatu cume s’ellu fussi un altru paisolu.
Ma sta statina a sicchia ha subitu tagliatu u filu à quella chjachjarona. Se u silenziu appacia u locu, a Casiccia forse pudessi diventà a Casaccia. A ghjente pè carrughji un dicia mancu una parolla di paura d’attrae u malochju.
Ebbe ! Vi possu dà una nutizia fresca fresca, chi a Casiccia ha ricumminciatu à corre, è chi u paisolu ha ritruvatu u sò benestà.

Powered by ScribeFire.

A fin di e vacanze

Agosto 5, 2007

Dopu u 15 d’aostu, u tempu cambia, a pioggia è i ghjorni ventosi revenenu più spessu. Bench’ell’un fussi l’auturnu, si paspa digià u sò savore macerbu. Per mè, da zitellu, ghj’hè sempre statu l’annunziu di a fin di e vacanze. Eppuru quist’annu sò rivenutu u primu d’aostu, a u più caldu.

Qualchi ghjorni dopu, l’acqua hè passata, a vita parigina ha scioltu tuttu, e vacanze sò smenticate. Bè prufitatu aghju : riposu, sportu, spassighate in muntagna, cene cu amichi, mumenti in famiglia. Ghj’hè cume s’ellu fussi accadutu un pezzu fà.

Zitellu resentia sti cambiamenti cume magichi perchè mi paria di passà da un mondu à l’altru, signunu cu a sò ghjente speziale è certe volte strana. Oghjè u mondu hè dapertuttu l’istessu, i pastori, i cuntadini, i paisani campanu cume in Parigi, eccettu ch’elli sò circundati da a natura corsa.

Mi face pensà, che a Corsica, cume parechje parte di u mondu, patisce di l’unifurmità di a Cultura. E contra què, u statu francese pode pocu. Un perdimu a nostra identità colpa di a forza di a cultura Francese, ma sopratuttu colpa di u marosulu furzutu di a cultura mundiale. Parlate, cantate, mughjate in americanu ò in un novu creole corsu-francese-americanu.

Powered by ScribeFire.

Una simana di riposu

Luglio 27, 2007

Dopu trè ghjorni di muntagna, simu rivenuti una cria fiacchi. Principienu allora e vere vacanze : siesta, fiume, longhe  cene. Iste vacanze eranu necessarie sopratuttu pè permette a u mo nasu feritu di ripiglia u sò parè. Devu dì chi sò statu furtunatu di cascà nantu u duttore B., ORL, originariu di Castiglione, chi m’ha seguitatu durante istu tempu è m’ha permessu di cuntinuà e mò vacanze senza troppu strazii. Faraghju un racontu di sti ghjorni di muntagna più tardi.

Entremu indè una perioda d’elezione : ieri sera u novu merre di u paese hè statu elettu, è di settembre tocca a u cunsiglieru ginerale. Indè i chjassi, a ghjente s’accoglie è chjachjareghja. Quandu c’hè pocu faccenda, chi bella occasione pè passà u tempu.  

Powered by ScribeFire.

Chi catture si facianu tandu a u pozzu a e piglie ? A i mo tempi, saranu state piuttostu e femine chi gudianu una serata di chjiar di luna à u frescu in un cusi bellu locu. Ad altri tempi, saranu statu e truite chi gudianu anch’elle u locu. Oghje, a piglia hè u piacè di nutà à mezzu à i scogli quadrati chi formanu cume i curridori di un inchjustraghjatti d’acqua.
A falata, una cria spurtiva, scuragisce i furesteri. Face che ghjè unu di l’ultimi lochi di u fiume induve si stà tra paisani.
Ci simu affacati di bonora, cu tutta a nostra roba. Avemu fattu u nostru campamentu nantu à e ghjale à l’ombra di l’alzi. Simu stati soli, tranquilli, fine a quattr’ore. A ist’epuca, un si pudia sperà di megliu. Manghjàimu a l’usu anticu, a roba è u vinu tenuti freschi da u fiume, u salame è u prisuttu passavanu cume butiru nantu a u pane. Eppò, paspàimu un bonu casgiu frescu prima di fassi un dolce savuritu : una torta di pere a l’amandule.
Quandu sò venuti i primi paisani, liberàimu u locu pè culà in furesta. A u frescu sottu a i larici, vidìimu stendesi a piu bella muntagna corsa. Ci simu fermati a a girata sottu a u circulu monumentale di u Cintu. Dopu qualche foto, pigliàimu capu in ghjò. Ista sera qui, fècimu cena d’una pizza à a tizarella pè rimettesi di una ghjurnata cusi piena d’emuzioni e di piacè.

Powered by ScribeFire.

l’esequie di u pastore

Luglio 15, 2007

Oghje, ghjovi, so andatu a l’esequie di un babbu Pastore, di quale a famiglia era cunisciuta è stimata da a Corsica sana. Ne venia dapertuttu. A l’uffiziu di a Dumenica, a ghjesa di l’Annunziata, d’abitutine pare grande,  tantu ci sò piazze in eccessu. Qui era tracarca di personne, senza cunta quelli chi eranu stati fora. L’omi stavanu diritti pè lascià i banchi a e donne numerose.
A messa s’hè fatta quasi da per ella. Se u piuvanu pocu inspiratu ha fattu u minimu, i cridenti presenti hanu trovu u mezu di fa certi silenzii solenni a a misura di u rispettu ch’elli avianu di u mortu. In core di sti silenzii, eccheghjava a messa cantata da u gruppu “Chiar di Luna”.
Dopu u paese s’hè purtatu u pastore in cimiteriu circudendu a sò famiglia culpita di dulore pè l’ultimu addiu.
Qualessu stu ghjornu chi avia a voglia, dopu d’avè  lasciatu  istu parentu per certi, o ist’amicu pè d’altri.
Eiu mi ne sò falatu a corre nantu a strada di a taghja chi corre longu a u fiume, fine a u Petralbincu. Un vi possu palisà a istu mumentu, tuttu ciò chi m’hè passatu in capu.

Powered by ScribeFire.

U viaghju piaghjincu

Luglio 12, 2007

Dopu avè paspatu a u fiume d’Ascu, u restu pare laghju, dissalivatu. Cumu faranu i piaghjinchi pè campà senza istu fiume ? Hanu puru i soi ! A l’amichi si deve sacrificà una cria, abbastanza pè intratene l’amicizia. Allora, dopu una ghjurnata magnifica, di ciuttate tra i dolci e i freschi currenti chi trovanu a so strada tra e cote tonde di u stranciacone aschese, hè venutu u tempu di falà versu e piaghje. Barcatu Casamozza, avemu tiratu a diritta. A piaghja di Casinca pare un antru mondu, tandu ghjè industriosa è populosa. Chi sumiglia cu a piaghja di Caccia ? Cercate chi eiu un aghju trovu !

Avemu passatu 2 ghjorni in u casale chi supraneghja u rughjone. A vista, fine a perdita d’ochju ! A roba spunta dapertuttu, tanti furmagli, frutta, vinu cume un si ne trova antrò. U mare hè menu male quandu i zitelli passanu tuttu u dopu mezighjornu a a piscina. Eppuru, stu paradisu qui un vale i nostri poghji stretti, di machja secca.

Chi piacè, quandu di ritornu, avemu ritrovatu u gurguglime di l’aqua indè u fiuminale.   

Arrivata

Luglio 9, 2007

U giornu di a nostra arrivata, aviamu u capu pienu di e voglie di e nostre vacanze. I zitelli pensavanu da andà a u fiume, mentre che i parenti eranu penserosi  di u statu di a casa, chjosa parechji mesi.  In Puretta, ben chè aviamu avutu u tempu, a l’uscita di l’aviò, di rispirà una cria u profumu di a nostra machjia, un aviamu encora u capu cumpletamente qui.
Chjiappe e valisgie,  saltati in vittura, eccuci nant’a a strada versu a casamozza.
Simu sabatu, u 7 di lulliu, u rughjone gh’hè in festa. Vignale, Pont’a a leccia, a chi cantadori, a chi paghjellaghji. In Luri omu festighja  u vinu. U frigidariu hè viotu, ci vole, prima cullà in paese, arrangià appena a casa, è truvà un locu pè manghjà.
Dettu, fattu, a dece ore di sera simu tutti pusati a fà cena : pizza, carne vaccina, è agnellu accumpagnati da un rosè chi ci face prò a a canella.
Avemu passatu una notte calma, colma di sogni appaciati. Quandu a mane, a l’arrizzata, ci truvemu senza acqua ! Tuttu u paese era in confusione. Certi parlavanu di una terribula sicchia annuziata quist’annu. D’altri dicianu chi dopu a sparita di u merre, un c’era piu persone capace di fà gira tondu u paese. Aghju fattu u giru di e funtane di u cantone, pè u primu annu, eranu tutte secche. Solu a u cimitariu, aghju trovu un rupinettu chi facia un filettu d’acqua, abbastanza pè empiè uni pochi stagnò.  Avemu passatu una ghjurnata penserosa : Qual’hè chi era indè u veru ? Quandu avia da rivene l’acqua ?
Eppò a sera, dopu cena, avemu intesu u gurguglime di l’acqua. Eramu rassicurati. A seconda notta fu più appaciata chi a prima.   

Powered by ScribeFire.