Baruffu in Capicorsu

Novembre 8, 2008

U ventu si calava una cria, a nebbia si pesava fin tantu che i marinari podinu avvede una peliccia verde ricciuta chi fallava da e cime à u bord’ di mare è chi paria cusì dolce se mai omu passessi a manu nantu. Elli ch’eranu in giru dapoi parecchji mesi, purtati via è tenuti luntani da e sò case, da un ventu terribule, un avia  in capu che a brama di u riposu. Simu 1 200 anni avanti Cristu, sti poveri marinari grechi un sapianu neancu ciò ch’ella duvia accade.

Vedianu in punta e rive frastagliate u litu rinosu di u Macinaghju. Pensavanu d’esse troppu luntanu ! Eppò stu marosulu verde è abbundante chi scorse da a muntagna giust’in faccia paria pienu di prumesse d’acqua è di forza di vita. “Timone avanti”.

Ne avianu visti sti marinari ! mori, barbuti, capelli longhi, vestiti di pelle, ochji turchini ò verdi strinti da u sole, signunu una spada tamanta è u so scudu tondu tondu. Eppuru, s’elli paressinu cusì terribuli, tenianu ne u stomacu, una boccia di paura chi li pisava sempre una cria. Giustamente, ne avianu vistu troppu.
Pocu à pocu a bireme s’avvicinò da u litu petricosu, cerchendu à sfrancassi di e zecche numerose. Se u locu parissi chietu, un andava micca senza periculi. Ma una piccula riva rinosa, facia cume un surrisu biancu postu à mezu i denti pinzuti, subitu pronti à taglia u battellu à pezzi.

Quand’elli sbarconu, in fine, una boccia di paura li pesava in corpu cume sempre quand’elli tuccavanu una terra strangera. Ma subitu ebbenu u nasu pigliatu da i profumi di a machja è di l’ocaliti abbundanti, è s’acchetinu. Fretti d’esplurà i circondi, un piglionu mancu u tempu di fà u sò campamentu, è partinu sottu à e lecce in brama di salvaticume pè rialzà a cena.

Indè sti lochi, ci fubbe un altru salvaticume : i Vanacini, a tribù chi ammaestrava sta parte di Capi corsu. Armati, sempre à battaglià da una banda ò di l’altra, fubbenu temuti da e tribù vicine.

Quandu franconu un campamentu disertu, i grechi capinu subitu chi u locu un era micca abandunatu. Strinsenu a sò asta. Si vidia chi l’abitanti un starebbenu tantu da rivene è chi duvianu esse belli armati, vistu a stazzona vicina.  In fattu, i Vanacini di qui eranu in Cagnanu à dà una manu a i so cugini, i Vanacini di quà là.

Perchè si mettonu in capu di tende un’imbuscata ? Forse pensavanu di stàssine qualchi tempi qui. Gironu allora intornu u campamentu pè truva i posti pè u sò culpacciu. Si piattonu, signunu indè un buschettu, anegriti di terra è circundati di fronde. Nimu un pudia rimarcali.

Quandu sentinu da luntanu, venendu da u Purettu, un scricchittime di machja secca, “Affaccanu !” pensonu i grechi in se stessu. S’ingrunghjonu u più pussibilie indè i frundami è tensenu u sò soffiu. Dopu si senti u striscime di i passi indè u liccetu. Benchè agguerriti, i grechi un podinu ritene un batticore. Qualche stonde dopu, apparse a l’orlu di u spizzianile una giuvanotta allegra,  capillera castagnina, quasi cume una chjoma, dui ochji verdi chi parianu bruste infucate, vestuta di pella, scalza, è l’anche scuperte. Quand’ella viaghjava, paria cusi legera ch’ella tuccava appena u pianu cu i sò peducci, tale una ghjatta.

I grechi chi eranu in giru dapoi parrechji mesi, un ne pudianu più. Sopratuttu, l’umatale u più vicinu, chi ne avia pienu u nasu di u sò profumu. Ad un trattu capiò tuttu è saltò adossu a giuvannotta. Tutti l’altri seguitonu certi pè retene i sò cumpagni, d’altri pè assicurassi di a sò parte anch’elli. Ma, tutti si ritiranu à u gridu stridente ch’ella fece. Era bella morta, insanguinata, l’umatale l’avia infilzata da a sò spada tamanta.

Ma u gridu avia risunatu in tutte e valle. C’era un altru campamentu di Vanacini à Tesoru. Quessi, digià all’erta, si precipitonu subitu ne à direzione di e foce pè taglià a strada à invasori chi un pudianu che esse venuti da u mare, mentre che i grechi spaventati si liticavanu nantu a questione di casticà quellu chi avia malfattu. Chi tempu persu in batachjà !

Quandu in fine di contu si decidonu di raghjunghje a bireme, s’accorsenu chi a strada era tagliata. Si messenu in capu di zinga focu pè rispinghje i nemichi versu u mare, è cusi, esse capace di vince ne un ambiente ch’elli ammaestravanu. Ma i Vanacini hanu sempre avutu u capu in piazza ancu a i più duri mumenti. Eppò un si dice in Corsica che “i balanini sò unti è fini, ma i capicursini sò ancu più fini”. Davanti a u periculu, i capicursini sflilonu à a sfuriaccera versu una piccula sapera oghje sparita è s’infrughjonu dentru, unu nantu à l’altru.

U focu li passò sopra, elli, à l’agrottu, fubbenu anegriti una cria da u mascheru. I grechi chi currianu cume animali salvatichi daretu à e fiaccule, tirendu gridi spaventosi, s’aspettavanu sempre di cascà nantu i nemichi. Ma una stonda passatu a sapera, sentinu daretu à elli mughji ancu più tremendi. I Vanacini terribuli li cascavanu adossu cume s’elli fussinu revenuti da l’infernu. Chjappi da a paura, i grechi stetenu sbiguttiti è si lascionu ammazzà, à parte dui chi riescinu di truvà u mezu di raghjunghje u mare. Cu i quatri cumpagni chi eranu stati à tene a bireme, uninu e so forze nè un ultima manovra pè ritruvà l’altu mare.

I Vanacini, elli, dopu esse assicurati chi tutti i nemichi eranu morti, li aprinu u pettu di una cultellata è li estrassenu u core. U gruppu partì versu a Vasina, u tempiu di i dii di a guerra, à quale facianu ufferte di cori di nemichi pè ch’elli detenu forza à u sò pupulu. Avianu dinò, à u nordu, di l’altra parte di u sò territoriu, un locu sacru dédicatu à i dii di a natura.
L’altru gruppu raccolse i corpi pè infussali di cantu, à meza à a culetta, ne un locu chjamatu oghje Musoleu. U vulianu imbruttà u bellu litu rinosu chjamatu oghje l’arinella.

Un s’hè mai sappiutu cio ch’elli diventonu i sei grechi fughjaschi, ma grechi, pè un bellu pezzu, 600 anni, un si n’hè più vistu. Versu 600 Avanti Cristu, veneranu grechi più terribuli, i fucesi chi sbarcaranu à e foce è sparghjeranu u terrore ne tuttu stu piacevule rughjone.

Un ha da micca esse à prima volta chi e donne ebbenu un rolu impurtante ne a Storia di stu paese.

Eccu aghju dettu a meia ! Ma, à prupositu, chi ghjè u nome di stu paese ?

Rivoluzione corse

Maggio 25, 2008

A u mo babbu….

E mani carche, i spini attundati,
E sò faccie annegrite da u sole
Sò fasciate ne falzuletti bagnati
di sudore ; tutti patenu u dole

di a vita, pè stantà un pane neru,
di povari zappaghjoli peccatori.
Quandu passa un bellu cavalieru
Un capu moru pesa dui chjarori

Tal dui raggi, duie luce turchine
chi li trapassanu d’un colpu u core.
S’ell’avessi vistu in terra à Vergine
Un a’rebbe ‘utu più gran batticore.

Trasalta, da l’amore tuttu culpitu
E tira i retini di u cavallu.
Piglia a zucca fresca, intrepidu
‘pò, d’un saltu, lascia u sò pedestallu.

U caru capu s’era torn’inchjinatu.
In brama di buscà a bella avvista
A mez’i neri scurzali s’hè lampatu
E cercà, e girà, di stu visu a pista

Quandu adossu tutti quelli li cascanu
pè rompili l’ossi , è truncali u collu
indiavulati, cultelli e mazze in manu
U taglianu a pezzi è u portanu in carrollu

Ricordu di Ponte Novu

Maggio 8, 2008

Oghje, 240 anni prima, principionu i cumbattimenti chi rimansenu ne a menta corsa ‘ncu u nome di Battaglia di Pontenovu. In vera, una scunfitta ! Un voghju micca apre u dibattu nantu u fattu di cummemurà una disfatta.

Tale hè u cuntestu storicu. A Francia era a nemica ereditaria di l’Inghilterra è di l’Austria cu quale era alliata Genuva. A pulitica strangera francese, cundotta da u Cardinale Fleury, era pacifista. Perchè, supranata finanziaramente da e putenze culuniale, a Francia un pudia micca da capu à una guerra longa. Arricurdemuci che a bancarotta di l’assegnati di John Law, accadì a st’epuca qui. A listessa periuda visse dinò u declinu di a putenza di Genuva.

Antone-Maria Graziani dimustrò che a causa principale di a rivoluzione corsa chi principiò in 1729, fu a quistione di a raprisentazione di a classa dirigente corsa chi ghjera in più in più scantata da u putere genuvese.
D’altrò, a Corsica raprisentava pè a Francia una posta strategica di pettu a l’Inghilterra. Pè prova, l’amirale Nelson disse :”Datemi u portu di San Fiurenzu è impediscu di sorte ogni nave da Marseglia è da Tulò.”

A classa dirigente corsa truvò mezu à l’intornu di sullevà a pupulazione, à i cuntorni, di batte l’Europa pè truvà tra i nemichi di Genuva è di i sò alliati, un rè prutettore. U primu, u capu lista, fu u Rè di Francia. Ma cume quellu un vulia micca smarra una guerra cu Genuva, un accettò a manu tesa. Allora i Corsi si gironu versu à Fredericu II, u principe illuminatu di Voltaire. Sbuccò inde a sventura di Tiodoru di Neuhoff.

In ’stu mentre, a classa dirigente corsa priparò un Statu chi valia d’esse pruttetu : un populu cristianu chi aspirava à gode i sò diritti naturali sotta allegenza di un rè cristianu illuminatu. Fu u scopu di a custituzione di 1735.

A guerra di sette anni, detta di a successione d’Austria, sbuccò nantu u trattatu di Aix la Chapelle in 1748, induve Luigi u XV restituì tutte e cunquiste a l’Austria. Bench’ella lasciò qualche arme à i corsi, a prima spedizione francese rientrò in casa soia in accordu cu a pulitica pacifista di u rè di Francia.

Quandu l’inglesi è i sardi entronu in San Fiurenzu in 1745, i francesi revinsenu subitu in Corsica pè ammaestrà a situazione. Dopu, l’armistiziu di 48 chi marcò a partenza di l’inglesi è di i sardi, i corsi si ritruvonu cume prima di pettu a i genuvesi.

1753 visse l’assassiniu di Gaffori, l’omu puliticu principale di a Corsica. I Capi corsi si gironu allora versu Pasquale Paoli, richjamatu da i cuntorni, pè agisce à l’intornu. Quasi à tempu di a Cunsulta chi pruclamò Paoli, Capu Ginerale di i Corsi, a Francia segnò u trattatu di Versaglia in 1756, dettu u capalzime di l’allianze, da quale a Francia diventò alliata di l’austriacci è di i genuvesi. D’altrò, attempu, a Prussia è l’Inghilterra segnonu u trattatu di non agressione.

Paoli messe l’Inghilterra à u primu pianu : a forma di u Statu Corsu, i sò cuntatti frequenti. Ancu si l’Inghilterra era troppu luntana pè accettà à suvranità di a Corsica, facia pisà una minaccia contra a Francia.

Choiseul, secretariu di Statu delli affari strangeri, di a Guerra è di a Marina di Francia, visse una manera di stallassi in Corsica, aiutendu l’alliatu genuvese, è di parà a minaccia di l’inglesi. Fu u trattatu di Versaglia di 1768. Stu colpu qui, i francesi sbarconu ‘ncu armi muderni, canoni putenti, ufficiali sperimentati è sgualtri, cume u marchese di Vaux.

I corsi eranu spalle à u muru : un pudianu più accurdassi cu a Francia, perchè si lamparebbenu, à listessu tempu, indè i bracci genuvesi ; un pudianu micca lasciassi fà, vale à dì patisce di l’occupazione francese chi s’annuziava dura pè ghjustifica di a sò missione. A sola esciuta, ghjera una guerra veloce chi buttarebbe i francesi fora.

Principiò in lulliu 1768, indè u Nebbiu è u Capicorsu. I Corsi funu subitu casticati da l’artiglieria francese. Ma 3 vittorie, in Casinca, indè u Nebbiu, è sopratuttu a u Borgu in ottobre 1768, induve a sgulatra manuvra di i fratelli Paoli, Pasquale è Clemente, dece una vittoria strepitosa a i corsi, pisonu a speranza di buttà i francesi fora di a Corsica.

Da u 3 à u 9 di Maghju 1769, s’ingagiò una battaglia nantu à tutta a Corsica suprana. i Francesi, numerosi di 25 000 omi, incu una artiglieria muderna è putenta, eranu cumandati da u Marchese di Vaux. I Corsi chi eranu 20 000 sottu l’ordini di Pasquale Paoli, s’eranu sparti in trè linee di difesa : a Sarra di a Tenda, u Golu, u Vechju.

U 7 di Maghju, de Vaux pigliò a bocca di Lentu è a Canavaghja. Arcambal vinse Grimaldi, è s’ammaestrò u passaghju San Ghjacumu. A prima linea di difesa era cascata. Ci fermò u Golu.

L’8 di Maghju, i corsi si lamponu à l’assaltu pè ripiglià Lentu è a Canavaghja. I francesi i rispinsenu versu a sò culonna à diritta. I Corsi, pigliati da dui fochi, funu ubligati di ritirassi versu u Pontenovu. Vi passu tutte l’errore tattiche chi funu sfruttate da l’ufficiali francesi. Spezialmente, l’alture intornu à u ponte funu lasciate à i francesi chi ebbenu un postu determinante.

Nantu u ponte, era postatu u squadrone prussianu ‘ncu l’ordine di taglia a strada à i corsi chi vulessinu fughje i cumbattimenti. L’hanu fattu in 14, à u “chemin des dames”, a facianu listessa in Pontenovu è à tutte e battaglie di u tempu.

Ma, pè stu colpu, i corsi duvianu ritirassi pè rifiattassi è sperà di cuntinuà a lotta. Ma i prussiani è i corsi fermati pè difende u ponte si messenu à sterpà quelli chi battianu in ritirata, piglienduli pè fughjaschi. I francesi posti nantu à l’alture sopra u ponte fucilonu tutti quelli chi parianu move. Una scunfitta è un macellu ! 700 morti, 400 francesi è 300 corsi chi insanguineghjonu u Golu.

S’ellu pare pocu, di pettu à tutti l’omi impegnati nè a battaglia, sta scunfitta fece capisce à Paoli chi i corsi un puderebbenu micca lottà contra à supremazia militare francese. Un fermavanu più esciute à a Corsica, sola à Francia averebbe pussutu aiutà a Corsica contra Genuva, è avale ghjeranu alliati. Paoli fughjì in Inghilterra è lasciò i paisani corsi sbrugliassi cu i francesi.

A mumenti di Pontenovu, letizia era incinta di 6 mesi. Pare ch’ella disse ch’ella avia in corpu u vincetteru di a Corsica : Napulione.

Durante 30 anni, i corsi patinu di a virgastra militare di a Francia – u “plan terrier”, l’impicati di Niolu -. Eppò, in 1789, ghjunse a rivoluzione. L’idee di l’illusminismu entronu indè a legge. U populu visse i sò diritti naturali ricunnisciuti. U 30 di nuvembre 1789, a Corsica diventò francese, è Paoli ebbe u permessu di rivene.

In più di quelli intarsiati indè u testu, eccu liami nantu sta storia :
Trattatu di Versaglia
Accademia Corsu : ponte novu
i rivoluzionari corsi
L’8 di dicembre
Annu 1756
Luigi u XV
A battaglia
U 30 di nuvembre

M’arricurdaraghju di a discitata à a Menta, quandu a mane inbiancheghja a notte cume s’ella avessi rivucatu un stagnò rebbiu di latte frescu muntu. Eppò si pèsa a tela nantu u spettaculu di a Sarra Piana chi apparse a prima à mezu à una curona gigante di cime acute.

Curscinchi, ne sti lochi, ne truvaimu pocu è micca che i niulinchi cume l’aschesi eranu piuttostu in brama di piaghje pè l’impiaghjera. L’aschesi ebbenu i sò lochi indè l’Agriate mentre che quelli di i niulinchi funu in Galeria è Mansu. Figuratevi a sucietà corsa di st’epuca, induve e cummunità muntagnole avianu tessutu leie abbastanza forte pè assicurassi diritti nant’à terreni cusi luntani. Ci fubbe di sucuru una spezia di guvernu pè mantene sti diritti è regulà e litiche.

D’altrò, u pastore chi avarebbe cantatu, a prima volta, u Diu vi salve Regina, Salvatore Costa, era curscincu. Ma cumu ghjè, chi st’innu ghjunse da Napuli à Niolu ? Quessa ferma misteriosa ! Chi pò spiegà perchè st’affare hè stalvatu à Niolu è micca indè u Nebbiu ò a Castagniccia, più vicini di e pieve ricche. L’irunia di a Storia face chi, ciò chi diventò l’innu di a Corsica, fu cumpostu à l’iniziu da Adhemar de Monteil, vescu guerrieru di u “Puy” chi cummandò a cruciata di 1095. Eppò fu tradottu in tuscanu da San Francescu di Geronimo.

Aviamu u sentimentu fugace chi, dopu una nuttata qui, teniamu in capu une poche di st’idee. Signi unu, ci arrizzaimu, ci stensimu a nostra membratura, è dopu avè ricuperatu una cria di sciultezza, ci appruntaimu un sdighjunu à a misura di i nostri stomachi muntagnoli. Nisunu cappiò una parolla, stupidi chi eramu d’avè passatu una nuttata cusì riparatrice.

Ringraziavamu in silenziu e fine trapunte è i guanciali ch’aviamu arricati indè i nostri sacchi. In trè quattru è sette, pulìimu u locu è ci messimu in ballu, rifiatati, pè una nova ghjurnata di spassighjata. Revenuti à a bocca di a Sarra Piana, pigliaimu a strada di e cime.

Eccu sopra, una foto di i mò amicacci i pena forma. S’avvede, daretu, i pinzi di i ghjuielli supranati da a cima à i Mori. Passaimu a matinata un pede indè l’aschese è l’altru indè u Niulincu. Arrivaimu pè meziornu à a bocca à a Maria. Ci femu a cullazione à l’agrottu di u scogliu quadratu è gigante chi dete u sò nome à u locu.

Stomachi cume otre trapiene, a ci pigliaimu capu in ghjò versu a surgente di Vetta di Muru. Viaghjendu, pensavamu a i disgraziati, i dannati, casticati da dulori morbidi, chi fecenu a listessa strada, da Niolu ò da Ascu, affunati à una mula.

Arrivaimu à e casette di Vetta di Muru à l’agrottu di i pentoni rossi di a Cima à i Mori. Lelè avia pruvatu à lampassi nè un discorsu ceremuniale, ma fu subitu tagliatu à l’accorta da a sulennità di u locu chi pare tuttu una catedrale naturale. Posimu i nostri sacchi indè una casetta, é partìimu à esplurà a valle chi, a ci avianu detta, sbocca à a funtana di a Manicella. Ghjacumu, ellu, stete pè appruntà u campamentu mentre chi noi altri pruvaimu à tuccà u ghjargalu in fondu à a valle (a foto di sottu) pè truvà l’escitochju. Ghjunti quà ghjò, ci ciuttaimu ne una aqua linda è fresca. Ma a strada che nò cercavamu, era smarita ne a machja è i pentoni. Stetemu sbrisgi. Quandu ci accorsimu chi u celu insanguineghjava i nuli cume s’ellu fussi statu un assassiniu ò una tumbera, pigliaimu a strada di ritornu.

A a fin di a simana passata, andate puru à sapè perchè, tuttu s’hè intrecciatu intornu à e tradizione. Sabatu passatu, feci cena à u spaziu Cyrnea cu a ghjente di l’associu “AGP – AGM” impazzita per a genealugia di e sò parte, a “Biggore”. U suggettu di u ghjornu ghjera i custumi tradiziunali. Parissi ch’ellu ci fussi pocu da vede incu à Corsica, al di là di una storia d’amicizia è di parentella ? eh beh, nò ! Cume noi sò pastori. Noi altri avemu e paghjelle è i canti sacri, elli cantanu à piu pudè pulifunie. Hanu une poche muntagne meravigliose, noi altri avemu i nostri monti.

Parlemu una cria di i custumi. L’omi sò incamisgiati di pannu biancu bè rinfurzatu, cu bottuli di corna. I sò calzoni si fermanu à mez’anca è lascianu a piazza à un paghju di calze bianche. Ai pedi, portanu ciavatte di coghju nentru à zocculi. In muntagna, aghjunghjenu ghjambale di coghju pè tenesi à u caldu. A u XIXimu, eranu paragunati à i pastori grechi. E donne un ne parlemu. Camisgiette, scurzali fini, gunelle ricamate, cuffie fine è adurnate.

Di quantu à i custumi corsi, l’affari cambianu assai. Jaussin, farmacista di l’armata francese circa 1740, dicia che i corsi andavanu in cità vestuti cume pè andà in muntagna. Ghjeranu tanti brutti chi certe volte un si pudia dì s’elli fussinu omi ò bestie. Purtavanu una camisgia di pannu grossu, rossa ò gialla di sottu à una vesta di lana bruna. Di sopra, purtavanu u pilone, che i facia sumigliàssi à frati. A i pedi, avianu un paghju di scarpi in coghju stacchittati pè agrappassi à e petre. E sò ghjambale sò pelliccie liate. Eppò, un hè ancu finita. Allora chi i bearnesi portanu in capu u sò famosu berettu di lana feltrata, u nostru ghjè in pelliccia di ghjattu, a famosa baretta misgia. L’omi corsi si lascianu cresce tamanti barbazzali che un si cunosce più à nimu, ne amicu ne nemicu.

Diciaremu in parolle oghjinche che stu farmacista sarebbe un cria “parano”. Ma testimuneghja di a puvertà di i nostri antenati durante sti tempi di guerra civile. Noi altri, ancu se uni pochi eranu venuti in vera da a Grecia, cume sti Mainetti, “Mainottes” spatriati dopu e guerre di u primu milenariu di u Pelopunese, nimu si n’accorse.

Pè finisce cu e tradizione, a dumenica aghju passatu u nasu à u salone di u libru. L’associu di l’editori corsi avianu preparatu un bellu stand circundatu da i nostri scrittori in brama di dediche. In più di u piacè d’incuntrà uni pochi amichi, cume Vannina, capiredattrice di a rivista Fora, aghju avutu l’onore di scambià qualche parolle incu Pasquale Marchetti chi m’ha dedicatu u sò libru l’Usu Corsu. Dinò aghju possutu parlà una cria incu Petru-Ghjuvan Luccioni autore di una somma nantu à u nostru usu, Tempi-fà. Dopu avè chjappu à sò dedica, eccu chi ci hanu sunnatu a ciccona. C’era una alerta à a bomba. Ma què ghjè un’altr’affare.

 

Dopu una oretta di viaghju, ghjunsemu à un paisolu ruvinatu aggruttatu sottu à un arburetu. Allora chi un frescu adulcia e mursicate di u sole, ci fermaimu un cria pè prufittà di u benestà. Passaimu u capu indè e casette sfundate. Ci dumandaimu quale fu a ghjente chi campava ne stu locu, bellu alluntanatu dà u paese, postu nantu à strada chi porta fine à Niolu. Ghjera forse una parentella di pastori e di carbunari chi allughjavanu i sò cumpaisani quandu elli partianu pè barattà cu i niulinchi. Forse pudianu ancu sunà u rataghjone in casu mai l’invasori entrassinu indè e valle da sta parte. Dopu chi u stradò avvicinò Bastia à una meza ghjurnata in carrozzu, tutti s’accungraccionu indè i paisoli intornu à San Michele, è lascionu e casette à l’abandonu.
Di stadina, u locu paria un picculu paradisu, affiancatu à una cascata che u tene umidu è frescu.

Antoniu Trojani, u famosu scrittore, ci rappurtò a storia di fratelli chi vita faccendu, si truvonu nè campi nemichi. A u più forte di una battaglia, unu s’accorse ch’ellu venia di tumbà u sò amicacciu. Addisperatu, si ritirò né una sapera, detta a sapera à u monacu, chi si trova indè a valle à a Pinara, vicinu à stu paisolu. Anch’ellu, s’ellu cercava l’infernu, si truvò un paradisu.

Dopu una stonda, ripigliaimu à nostra strada. Ghjunti à e Capanne nantu à i pasciali, ci pusaimu pè u ripastu di mezighjornu. Postu che aviamu decisu di passa a notte indè i stazzi di a Menta, abbastanza vicini, ci fecimu una sunuata pè ripiglia i sogni chi aviamu lasciati di bon’ora sta mane.

Quandu ripartìimu, u sole facia nicce di calassi daretu à e cime. Allungaimu una cria l’infurcartoghja di paura di viaghjà di notte. Una bella stonda dopu, ci truvaimu nantu a bocca à a Sarra Piana, à cavallu tra l’aschese è u niulincu. Aviamu in faccia, a Cima à i mori incurunata da i pinzi à i ghjuvelli. U paese d’Ascu paria un nichju alluntanatu, in quale s’induvinava l’acellucci affaccendati à appruntà à sò manghjusca. Da Niolu, l’ochji pigliavanu d’un colpu à vista di una reta di poghji affiancati ad’alte muntagne impulverate di neve eterne. Un perdiamu tempu che aviamu à ripassà u lindumane matina.
Ghjunsemu à i stazzi di a Menta, quasi di notte. U tempu di racoglie qualchi rami secchi pè appruntà u focu è di arrangiàssi i nostri letti, ci messimu in giru à u focone pè fà cena. Ghjacumu è Michele s’avianu muntatu una tenda detta “dece minute”. Cume avianu pigliatu assai più tempu, si discutò s’ellu fubbe colpa di à tenda malfatta ò di i sò capacità.
Ma prestu, i corpi zuffi di rizu, carnugli purcini è dolci, si sbalurdisconu. Sign’unu si fasciò indè u so saccu pè principià una bella partita di surnachi.

Muntagna II (Prima ghjurnata)

Febbraio 24, 2008

U tempu di racoglie tutta a roba di i friguriferi indè i sacchi, d’infrugnassi nè i scarponi, di truvassi pè paese, partìimu pè a valle à a Pinara. Strada faccendu, un alone debule chi apparia daretu à e cime di i Giuielli, ci fece teme u sprichju di sole vicinu. Lelè furzò nant’à l’acceleratore. Ma, franchendu u paese d’Ascu, mi revensenu e vechje storie nantu à sò fundazione.

A u principiu, un omiccidiu(1) ! Versu u terzu seculu nanz’à Cristu, a Corsica fu insanguinata da i Rumani chi inseguinu i ribelli in ogni lochi. Una banda di legiunari rumani, mercenari cartaghinesi ò venendu d’altri lochi, passendu versu a tizarella in Moltifau, fecenu u prugettu di tumbà u sò cinturione, è di scappassine indè e calanche ripide di u stranciacone. E cusì fecenu. In 1912, l’operai di u ponte à Mulandina truvonu un scheletru cu ghjinuchjere chi puderebbe esse quellu di u cinturione.

A a surtita di e valle, i fughjaschi sbalurditi sbucconu nè u circulu di a Carozzica. Avvicidendusi à u fiume, si sciacconu in fondu à una sapera à mezu à duie ghjargali. Pudessinu truvà megliu che ’sti lochi umbrati vicini à una acqua fresca è linda ? Nò ! Si messinu allora à smachjà u locu è u chjamonu u Debbiu. Cusì fu fundatu u primu paisolu d’Ascu. Averrebbenu purtati cun elli donne rapite à i nemichi, altrimenti un mi possu spiegà a seguita. Perchè fiurinu case è famiglie in ogni lochi intornu, à tal puntu chi u rughjone fu chjamatu Asincon che vulia dì nè à sò lingua, sparsu.

Più tardi, à u primu seculu dopu à Cristu, sottu à u regnu di l’imperatore Nerone, un gruppu di Cristiani perseguiti si venturonu indè e valle turtuose guidati da un Arcanghjulu. Ghjunsenu fine à un pianottulu, à sulana, sottu à u Monte Terellu. Qui fundonu u paisolu di Sant-Anghjulu. Quand’elli s’accorsenu che l’Archanghjulu ghjera Michele, u piglionu cume San Patrone di a cumunità, cunvertinu a sterpa di i legiunari è costrussenu a cappela di San Niculaiu. Asincon diventò Ascu è a seguita a cunniscite. E à u XVIIIsimu, à a piazza di a piccula cappela, l’aschesi fecenu a chjesa San Michele Arcanghjulu.

Passatu Ascu, pigliaimu a fallata à u ponte genuvese, pè raghjunghje u cunfluente di u Stranciacone è di a Pinara. A cullata principiò a u frescu sottu à i larici, a strada, sculpita da vinti seculi di passi di mule, parse u scalone gigante di una casa celesta. Dopu un’ora è mezu di marchja, si apri u circulu chi tira e cime arrrutate da u Capu Biancu, à diritta, à u Dente à manca. Da u fondu à a valle, a bocca di a Sarra Piana s’avvede appena. Ghjacumu, incantatu da a bellezza di u locu, un si fermò di piglia foto. Ci vole dì chi ghjè unu di l’ultimi scorni di a pianetta chi agrutta u soliu (Juniperus thurifera L.). Lelè nasu à u ventu s’infrugnò pianu pianu nè una pella d’omu salvaticu. Michele, impaziente, un pudia scunvià u sentimentu di perde sempre u sò tempu. Ed eiu, capu legeru, gudia di stu mumentu chetu.

 

(1) i miti aschesi sò tirati di u libru “u saviu d’Ascu” di u ben di Antoniu Trojani.

Hè una nutizia trascaldata chi, pè Natale, nascì à Cristu Santu. Ma prighate puru à Vergine se vò vulete sapè quale chi ha sunatu u cornu. Ne u Vangelu di San Marcu, ne quellu di San Ghjuvanni ci contanu a sò nàscita. Quellu di San Matteu menziuneghja in poche parolle l’eventu. Solu quellu di San Lucca ci riporta l’affare di manera più minutata. Pè questa, mi rifergu à a traduzione di a Bibbia in corsu fatta da u Cristianu. Figuratevi che acquisìi 10 anni fà u sò Vangelu di San Lucca, scrittu à manu è fotocoppiatu.

Secondu stu libru, l’Anghjulu Gabriele annunziò à Maria ch’ella fu tocca da à grazia di Diu. Pocu dopu à nàscita di San Ghjuvanni, San Ghjaseppu, u babbu, chi ghjera di a parentella di Davidiu, si n’andò in Bettelemme pè piegassi à u dicretu di Cisariu Augustu nantu à u censimentu. E qui, una sera di dicembre di l’annu 0, nascì à Ghjesù Cristu. Cume i parenti un ebbenu di piazza in Osteria, si agruttonu ne una stalla. Dopu parturitu, a mamma impannillò u ciucciu è u misse ne una manghjatoghja. Eccu u quadru dipintu in qualche parolle.

A seguita stalbò in Greccio, un 25 dicembre di 1223 quandu San Francescu d’Assise fece a messa di Natale indè una sapera. Prisentò un quadru vivente chi figurava a nàscita di Ghjesù indè una stalla, allatatu à una sumera è à un boiu. Ci purtava u messagiu chi Ghjesù, rè mà puveracciu, averebbe pussutu nasce in qualche case intornu à u locu è chi signi persona di u populu era degna di ellu. Eppoi chi sà chi San Francescu cumpose unu di i primi puemi in lingua taliana in piazza di u latinu affinch’ellu fussi capitu da tutti : u canticu di e criature. A un’épuca induve a Chjesa luttava contra l’eresie, cume quella di i Ghjuvannali, a strada indetta da San Francescu avvicinava a riligione da a ghjente. I papi un manconu di prumote u sparghjimentu di i Francescani pè rinurà una riligione chi apparìa, di più in più, affiancata à i putenti. Una prova di sta pulitica ghjè u numaru di cunventi di nome San Francescu in Corsica. I Francescani si opposenu à i Dumenicani, criati in Spagna, apposta pè cunverte i Ghjuvannali albigesi, è in carica di l’Inquisizione. A i tempi di a rivoluzione corsa, i Francescani si tensenu accantu à Paoli.

L’usu di u presepiu, parolla sapienta chi vole dì manghjatogha (greppia in talianu), s’hè sparsu prima in Italia è prubabilmente in Corsica. I presepi napuletani funu di i più famosi. Currisponsenu à a brama di una ghjente di cultura latina di praticà una riligione privata. Eppo s’hè sviluppatu in Francia dopu a Rivoluzione pè da capu à a pruibizione di a Chjesa. Secondu l’usu, u presepiu si prepara pè l’avventu, quattru simane prima di Natale, è si smonta Pasqua Pifania passata, dopu che i Rè Maghi avessinu visitatu u Bambinu.

 

Powered by ScribeFire.

Oghje, pè i cristiani, u ghjornu hè devotu a Maria Vergine Immaculata Cuncezzione. Stu cultu antichissimu in Uriente, fu adduttatu in Uccidente à u settesimu seculu. Pè noi i corsi, vulerebbemu ch’ellu fussi dinò a Festa di a Nazione.

Cumu trascioglie sta quistione gurdiana ? Pruvemu da stabilisce qualchi puntelli storichi !

Versu u 1729 principiò a rivoluzione corsa nantu à quale Antò-Maria Graziani difende a tesi chi a vera causa di e baruffe hè a nigazione di u putere di raprisentazione di nutabili corsi, è micca u fattu di u populu stumacatu da l’impositi genuvesi (confere bigliettu precedente).

A st’epuca, Luigi u XV suvranighjò a Francia, aiutatu da u Cardinale Fleury. A quistione pulitica principale ghjèra l’impurtantissimu debitu di u Statu chi guidava una pulitica internaziunale pacifista. A Francia un avia micca i mezi di sustene una guerra. Eppuru Luigi u XV si lampò ne a guerra di Successione di Pologna pè dà a manu à u sò sociariu, u rè Stanislas Leszczynski.

Attempu, l’Europa cunniscìa a prupagazione de l’idee framassoniche (confere bigliettu precedente) venute d’Inghilterra. A prima loggia taliana fu inpiantata in Fiurenza in 1732. I frati operavanu pè un putere reale più egalitariu chi tenessi contu di e qualità inerente a una persona è micca solu di u culore di u sò sangue. Certi suvrani pensonu ch’elli pudianu raprisentà un contruputere di rimpettu à a vechja nubiltà cunservativa. In Francia accadò tuttu u cuntrariu, u Parlamente di Parigi, sottu u pretestu di difende u populu, sostense a vechja nubiltà contra u rè.

Versu 1735, in Corsica, e baruffe è, si pò dì, a guerra civile culminava. I nutabili è i nobili corsi avianu riesciutu da sullevà à maghjò parte di u populu. A listessu tempu, e manovre diplumatiche andavanu forte : u canonicu Orticoni chi battagliava da pò 1731 ottense in 1735 un sustegnu di a Curia Rumana, d’altrò trattave sicrete pruvavanu dà cunvince u rè di Spagna di piglià a Corsica sottu tutela, forse si priparava ancu a sventura di u rè Tiodoru, è in più bella u listessu pattu fu uffertu in 1734 à a Francia per mezu di de Cursay é Maillebois . Figuratevi allora u statu d’animu di i capi corsi a u capu d’annu 1735.

Parechji storichi pensanu oghje chi a Cunsulta d’Orezza chi stalbò l’ottu di ghjennaghju 1735 priparava a sottumessa di a Corsica à un regnu altru chi Genuvese è sottu cundizione di rispettà i diritti naturali di i nutabili è di i nobili corsi. Durante sta cunsulta fu adduttata a prima costituzione corsa, redatta da Sebastianu Costa, chi dò u putere a 3 primati, Giafferi, Paoli è Ceccaldi. A cunsulta di Corti, u 30 di u listessu mesu, aghjunse uni pochi articuli tra qualessi si truvò quellu chi stabilì l’innu corsu, “Dio vi salve regina”. Un vi scurdate chi, quist’annu, Pasquale Paoli tuccò appena 10 anni.

Allora, perchè i primati pieni di saviezza ebbenu da piglià sta decizione ? Durante e guerre a fede hè un puntellu impurtantissimu pè cumbattenti adundati di paura. Un innu riligiosu aiuta da tene à mente a prutezione di Diu. Ma se i capi corsi seguitessinu solu stu scopu averebbenu decisu dinò di a bandera. Ma a bandera corsa hè venuta dopu l’assaltu di a Citadella di Bastia da Gaffori in 1745.

In quantu à me, a scelta di l’innu corsu à a cunsulta di Corti u 30 di ghjennaghju hè un segnu diplumaticu mandatu versu u rè di Francia. In fattu, a Francià era cunsiderata cume u paragone di a Munarchia assoluta di dirittu divinu. U battesimu di Clovis cunsacrò i rè di Francia cume discendenti di u rè Davide secondu à legge sàlica, è di fattu apparentatu à a tribù di Giuda. Di quessa vene che u suvranu francese supranava tutti l’altri suvrani. Di quessa dinò vene u tradiziunale sustegnu di a Francia à u Papa. D’altrò parechji suvrani francesi, cume Santu Luigi u IX è Luigi u XIII, si sò devoti à a Vergine Maria. Luigi u XIII messe a Francia sottu a sò divina prutezione in 1638.

Tuttu què mi cunforte in u pensà chi u sceltu di una festa di a Nazione stu ghjornu qui un si pò capisce. Forse, u ghjornu di a cunsulta di Sant’Antone di a Casabianca u 4 di lugliu 1755 chi vidì a custituzione di Paoli sarebbe andatu bè. Eppò, se Paoli ebbe da affruntà a Francia, fu perchè Luigi u XV cambiò di pulitica, hè invece di risica a guerra contru à Genuva chi averrebe aggravatu u debitu francese, aiutendu à Genuva, ha vistu un mezu di mette a manu nantu à a Corsica diplumaticamente senza dannu, à prò di u cummerciu mediterraniu.

Certu, Paoli si sentì traditu da i putenti, ma un hè micca sicuru ch’ellu fu in fondu à ellu contrà à Francia. Pè prova, u sò ritornu dopu u 30 di nuvembre 1789 (confere bigliettu precedente) quandu l’idee di l’Illuminismu parianu à a fine di spannassi.

Ma possu sempre esse d’accunsentu chi un bell’agliaghju si pone à a fine di ghjennaghju.

Powered by ScribeFire.

 

u 30 di nuvembre 1789

Dicembre 2, 2007

Circa u 1780, i giovanni corsi si n’andavanu spessu a studia in Italia pè quantu eranu di famiglia di sgiò. Ciuttati ‘ne a sbucciata di a framassoneria, sparsa da l’inglesi in tutta l’Europa, avianu fattu soie l’idee di una munarchia più egalitaria. A prima loggia francese criata in 1688 à “Saint Germain en Laye” fu chjamata Perfetta Egalità. A prima loggia taliana fu inpiantata in Fiurenza in 1732. Certe d’isse logge truvonu u sustegnu di sovrani, cume u re Vittoriu Amedeu III, chi volianu mudernizà u sò regnu. Ma prestu, a Ghjesa, difendendu e parte di a vechja Nubiltà, riagì pisendu a minnaccia di scumunicazione. L’idea di l’Illuminismu, secondu chi a scienza, a ragione, a saviezza, duvianu guidà u mondu in piazza di u dirittu divinu chi, ellu, favurizava u culore di u sangue, ’st’idea, nata in Inghilterra, spannava in ognilocu.
Quandu Antone-Cristofanu Saliceti andò in Fiurenza pè studia u Dirittu Rumanu, un c’era bisognu di suvu affinche ’st’idee crescinu ‘ne u so cervellu. I picculi sgiò corsi incaricati d’uffici di ghustizia ò di amministrazione eranu affucati da a nubiltà francese. U Salcetu di Rustinu, chi visse cresce Antone-Cristofanu, hè, vicinu a Merusaglia, u paese di Paoli. In 1789, Saliceti avucatu di 32 anni, fu elettu tra i dui raprisentanti di u Terzu Statu di Corsica à i Stati Ginerali francesi. A Corsica d’allora chi era puppulata da circa 150 000 persone, valia almenu 3 raprisentanti.
U 30 di nuvembre 1789, nanta a richiesta di Saliceti, l’Assemblea Naziunale Francesa vutò u dicretu : «a Corsica face parte di l’Imperiu francese, i sò abitanti devenu esse regulati da a listessa costituzione di i francesi, da st’ora, u rè sara pregatu di purtà è di fà eseguisce tutti i dicreti di l’Assemblea Naziunale». A a seguita, nant’a a richiesta di Mirabeau, vutò un secondu dicretu chi dichjarava un’amnistia per quelli chi, dopu avè cumbattutu, si sò spatriati seguentamente à a cunquista di a sò isula, e chi un hanu micca cummessu delitti. Fu quessu chi permesse à Paoli di vultà in Corsica.

Powered by ScribeFire.